Bine ati venit !

Orice comentariu profesional al dvs. este bine primit și sper ca veți contribui la dezvoltarea dezbaterii de idei.

luni, 22 decembrie 2008

Sărbători fericite

Tuturor prietenilor mei le adresez urări de împliniri, sănătate și fericire, alături de cei dragi.
CRĂCIUN FERICIT!

vineri, 5 decembrie 2008

Reforma cercetării - recomandari viitorului Prim Ministru al Guvernului României

Ca urmare a analizei aprofundate pe care Congresul Naţional al Cercetătorilor şi Inventatorilor din România a efectuat-o împreună cu numeroşi cercetători, inventatori şi oameni de afaceri din întreaga ţară, cu specialişti din diverse domenii cu privire la actuala criză mondială şi la posibilele consecinţe pe care aceasta le-ar putea avea şi asupra ţării noastre, s-a conturat ca o necesitate stringentă elaborarea unui „Program de protecţie a resurselor româneşti şi de relansare a economiei naţionale prin ştiinţă şi conştiinţă” , care să cuprindă măsuri capabile să permită României depăşirea acestora. În condiţiile atât de neprielnice ale actualei crize financiare şi economice mondiale, singura cale de realizare a prosperităţii pentru poporul nostru este utilizarea cu maximă eficienţă a resurselor materiale şi a capacităţilor intelectuale ale cetăţenilor oneşti şi cinstiţi ai naţiunii noastre. Progresul pe care îl presupune această cale este legat direct de potenţialul uman şi material considerabil de care dispune România şi de capacitatea inovativă cu care este înzestrat poporul nostru. Poziţia noastră este aceea de a realiza protecţia la nivel naţional a resurselor româneşti prin utilizarea celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, în vederea relansării economice. Pe baza analizei efectuate, s-a constatat că România nu a adoptat o politică industrială bazată pe un model de dezvoltare prin ştiinţă şi tehnologie, prin realizarea unei reale reforme a cercetării, în scopul racordării acesteia la cerinţele economiei. Guvernele succesive ale României instalate după anul 1989 au făcut greşeala politică de a subordona cercetarea ştiinţifică domeniului educaţiei, când logic şi firesc ar fi fost ca aceasta să fie parte componentă a domeniului industrial. Bâlbâielile autorităţilor în a fundamenta Planul Naţional de Cercetare, Dezvoltare, Inovare şi Programele Operaţionale au condus la incapacitatea de a subvenţiona dezvoltarea infrastructurii de cercetare şi la obţinerea de rezultate ale cercetării nesemnificative pentru economia naţională. Sistemul de cercetare – dezvoltare – inovare (CDI) existent în România, nu este în măsură să asigure promovarea dezvoltării industriale, datorită unor slăbiciuni ale acestuia, printre care cele mai importante sunt:
● cheltuieli CDI extrem de mici, în comparaţie cu ţările industrializate;
● absenţa totală sau aproape totală a cercetării – dezvoltării în sectorul întreprinderilor, care este, în fond, principalul factor de inovare;
● fragmentarea CDI din sectorul public şi insuficienta orientare a acesteia spre nevoile sectorului industrial;
● slăbiciunea institutelor CDI finanţate din fonduri publice;
● prioritate excesivă acordată, de unele din aceste institute, cercetării fundamentale, în detrimentul cercetării aplicative, fragmentarea cercetării ştiinţifice, cu efect în structurarea unor mijloace nespecifice de finanţare a universităţilor şi sectoarelor academice;
● atitudinea şi mentalitatea cercetătorilor din aceste institute, care sunt preocupaţi mai mult de perspectivele de carieră, decât de nevoile industriei naţionale;
● lipsa stimulentelor adecvate în favoarea CDI;
● gestionarea defectuoasă a fondurilor de cercetare;
● valorificarea superficială a rezultatelor CDI;
● dotarea precară a activităţii CDI;
● lipsa unei analize periodice a corelaţiei reale între necesităţile societăţii româneşti şi programele prioritare ca direcţie de cercetare în cadrul PNCDI, astfel încât să se asigure o creştere a ponderii proiectelor prioritare, ce se vor adjudeca prin licitaţie publică şi în special al celor de interes comunitar (ex. apa potabilă, apa uzată, gestionarea deşeurilor, poluarea aerului şi solului, energia, sănătatea);
● descurajarea activităţilor de inovare prin aplicarea unor taxe exagerate în raport cu venitul inventatorilor;
● criterii de evaluare la licitaţia de proiecte CDI în neconcordanţă cu scopul propus şi cu opţiunile asociaţiilor profesionale de ramură.
Cu voia dumneavoastră, vă supunem atenţiei o serie de măsuri pentru a fi implementate cât mai urgent în diversele domenii ale realităţii economice şi sociale ale României de azi.
Aceste măsuri sunt:
- Elaborarea unei politici industriale naţionale care să se bazeze pe următoarele cerinţe:
● eradicarea sistemului de coexistenţă a tehnologiilor de vârste diferite;
● acordarea transferului de tehnologie cu lista de „produse admise” de Uniunea Europeană;
● redistribuirea activităţilor industriale;
● creşterea randamentelor industriale şi a calităţii produselor;
● stimularea investiţiilor străine în activităţi ce utilizează tehnologii de vârf;
● iniţierea şi dezvoltarea de nuclee şi centre de activităţi inovativ-antreprenoriale, ce utilizează capital intelectual şi financiar românesc sau mixt;
● asigurarea unui management strategic al pachetului de tehnologii ce se utilizează în redresarea industrială a României, în scopul diminuării importului şi creşterii exportului;
- Realizarea reformei sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare în scopul de a restructura conexiunile dintre ştiinţă, tehnologie, economie şi societatea civilă, astfel, încât să fie lăsată piaţa să decidă distribuţia primară a resurselor CDI şi de a accelera comercializarea rezultatelor ştiinţifice şi tehnologice.
Obiectivele reformei sistemului naţional de CDI vor fi:
● Schimbarea structurii organizaţionale a sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare.
● Trecerea tematicii de CDI de la modelul tradiţional (defectuos) la modelul emergent, care face apel la transdisciplinaritate şi relevanţă strategică.
● Multiplicarea resurselor de finanţare a CDI şi perfecţionarea sistemului de finanţare.
● Schimbarea sistemului de management al unităţilor de CDI.
● Stimularea formării şi funcţionării organizaţiilor noi de cercetare (cu capital public sau privat).
● Schimbarea sistemului de evaluare a rezultatelor cercetării.
● Perfecţionarea sistemului de comunicare şi diseminare a rezultatelor cercetării.
● Oprirea fluxului de migrare / emigrare a specialiştilor din CDI.
- Scopul fundamental al politicii industriale naţionale va fi implementarea rapidă a noilor concepte tehnologice, prin stimularea iniţiativelor organizaţionale referitoare la producţia materială, operaţii şi servicii. Obiectivele şi sarcinile politicii industriale naţionale vor fi:
● corectarea sistemului fiscal şi de taxe, precum şi a politicii de credite şi subvenţii destinate activităţilor tehnologice inovative din economie;
● optimizarea condiţiilor legale pentru înfiinţarea de noi forme organizaţionale (în cercetare, producţie, servicii), pentru facilitarea şi creşterea vitezei de reacţie la introducerea tehnologiilor noi;
● dezvoltarea sistemelor de reţele informatizate pentru achiziţia, procesarea şi accesarea datelor, în scopul amplificării sistemelor suport ale deciziei, incluzând un sistem pentru consultanţă tehnologică şi de marketing în folosul întreprinderilor;
● creşterea motivaţiei financiare a elaboratorilor şi aplicatorilor de tehnologii noi;
● reforma sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare;
● sprijinirea şi dezvoltarea organizaţiilor independente (neguvernamentale) de transfer tehnologic;
● amplificarea cercetării tehnologice inventive de performanţă, prin creşterea sistematică a fondurilor publice alocate pentru cercetare-dezvoltare;
● dezvoltarea domeniilor de cercetare tehnologică inovativă, ale căror rezultate aduc profit în economie;
● dezvoltarea sectoarelor industriale care sunt semnificative pentru activităţile inovative din economie, în mod deosebit, în domeniul dezvoltării industriilor „high-tech”;
● restructurarea şi privatizarea entităţilor economice corelată cu includerea institutelor de cercetare tehnologică de profil în structura marilor agenţi economici de producţie sau a universităţilor tehnice;
● dezvoltarea atitudinilor favorabile procesului de inovare în comunitate, prin utilizarea sistemului educaţional la fiecare nivel. Programele educaţionale vor cuprinde elemente de asigurare a elevilor şi studenţilor pentru asimilarea cunoaşterii aplicabile în domeniul ştiinţelor exacte şi tehnice;
● dezvoltarea infrastructurilor şi a instituţiilor care sprijină activităţile tehnologice inovative şi conexiunile dintre sectorul de cercetare-dezvoltare şi economie;
● dezvoltarea comerţului cu rezultatele cercetării ştiinţifice şi acordarea sprijinului pentru înfiinţarea şi dezvoltarea organizaţiilor de transfer tehnologic;
● dezvoltarea relaţiilor de cooperare ştiinţifică şi tehnologică cu străinătatea şi crearea condiţiilor optime (politice, juridice şi economice) favorabile investiţiilor cu capital străin şi importurilor / exporturilor de tehnologii.
Pentru realizarea acestor obiective şi sarcini, se vor utiliza instrumente manageriale şi fiscale, precum şi alte instrumente care să asigure eficienţa practică a politicii industriale prefigurate.
În ceea ce priveşte instrumentele manageriale, este important să se creeze mecanismul de stimulare a formării de structuri manageriale de grup şi de gestionare profesioniste, care să preia conducerea unităţilor cu capital majoritar de stat, până la încheierea procesului de privatizare din industrie, cercetare, agricultură.
În ceea ce priveşte instrumentele fiscale, acestea ar vor fi:
● perfecţionarea sistemului prin care cheltuielile pentru asigurarea performanţei tehnologice să fie incluse în costurile beneficiilor obţinute;
● deducerea totală, din beneficiul ce face subiectul impozitării, a cheltuielilor pentru investiţii de capital în implementarea tehnologiilor noi, într-o perioadă mai mare de un an fiscal;
● scutire de impozit pentru persoanele fizice şi juridice creatoare de noi tehnologii şi, mai ales, de invenţii;
● corelarea, pe domenii tehnologice, a regimului de taxe şi de scutiri de impozit pentru stimularea exportului de produse competitive.
Alte stimulente vor fi:
● asigurarea de garanţii entităţilor economice care contractează credite, pe termen mediu sau lung, cu bănci autohtone, cu condiţii prefertenţiale, dacă aceste credite urmează a se folosi la implenetarea tehnologiilor noi, mai ales la acelea rezultate din activitatea de cercetare-dezvoltare naţională;
● introducerea de noi reguli juridice şi instituţionale pentru stimularea aplicaţiilor productive bazate pe tehnologii noi, prin dezvoltarea fondurilor de capital de risc şi prin abilitarea băncilor comerciale pentru acordarea creditelor pe baza unui plan de afaceri sau garanţii morale şi nu numai pe baza garanţiilor materiale;
● asigurarea investiţiilor împotriva riscului în legătură cu implementarea noilor tehnologii;
● coordonarea politicii de acordare de licenţe cu politica ştiinţifică şi industrială, în domeniile economiei în care restructurarea şi dezvoltarea tehnologică sunt sprijinite cu mijloace bugetare;
● stimularea inventivităţii şi mărirea protecţiei inventatorilor, invenţiilor şi a legislaţiei muncii;
● dezvoltarea sistemului de cofinanţare din fonduri bugetare la implementarea noilor tehnologii selecţionate şi care au fost realizate cu participarea sistemului naţional de cercetare – dezvoltare;
● sprijinirea dezvoltării organizaţiilor neguvernamentale cu profil de inovare şi acordarea de subvenţii pentru proiecte tehnologice inovative.
În acord cu o asemenea politică industrială naţională, se impun de urgenţă măsuri de restructurare a sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare, cum ar fi:
● realizarea în cadrul Autorităţii Naţionale de Cercetare Ştiinţifică a unei baze de date, cu acces liber, care să cuprindă toate abordările tematice de cercetare pe domenii, efectuate de entităţile de cercetare – dezvoltare pe ultimii 20 de ani;
● analizarea periodică a corelaţiei reale dintre necesităţile societăţii româneşti şi obiectivele programelor prioritare de cercetare din cadrul PNCDI;
● creşterea ponderii proiectelor adjudecate prin licitaţie publică în realizarea obiectivelor de interes comunitar;
● simplificarea metodologiei de participare la competiţia de proiecte, evaluarea urmând a fi efectuată pe baza ofertei ştiinţifice şi a planului de afaceri;
● formarea de colective independente multidisciplinare pentru evaluarea propunerilor de proiecte;
● eliminarea corupţiei din sistemul competiţiei publice de proiecte;
● restructurarea şi mărirea bugetului alocat cercetării, în scopul optimizării calităţii finanţării şi al simplificării operaţiunilor de decontare;
● inventarierea riguroasă a aparatelor şi dotărilor achiziţionate de entităţile de CDI, pentru transformarea acestora în baze cu utilizatori multipli;
● perfecţionarea sistemului de comunicare – diseminare a rezultatelor cercetării, prin amplificarea subvenţiei pentru publicaţii ştiinţifice şi editarea unui anuar al rezultatelor cercetării ştiinţifice din România;
Un mediu favorabil pentru aplicarea creativă a tehnologiilor influenţează pozitiv creşterea economică, securitatea naţională şi stabilitatea socială. Acest scop s-ar putea îndeplini prin stimularea şi promovarea atitudinilor favorabile tehnologiilor noi în comunitate şi printre entităţile economice. Pentru a schimba starea existentă de fapt, este necesar a se cataliza structurarea unor noi relaţii şi mecanisme ale comunităţii ştiinţifice, societăţii civile şi ale cooperării internaţionale pentru promovarea inovării şi stimularea excelenţei, pe baza unei reforme reale şi eficiente a sistemului CDI. Unul din instrumentele care susţine realizarea acestui scop îl reprezintă trecerea tematicii de CDI de la modelul tradiţional (defectuos) la modelul emergent, care face apel la transdisciplinaritate şi relevanţă strategică. Astfel, agenda intelectuală a tematicii de cercetare se va realiza într-un context transdisciplinar şi va fi dirijată de relevanţa strategică. Prin tematica de cercetare se vor promova ştiinţa şi cercetarea-dezvoltarea, asociate cu inovarea, cu transferul tehnologic şi cu serviciile ştiinţifice, se va realiza asigurarea cunoaşterii ştiinţifice şi tehnologice, precum şi a calificării, elemente care vor susţine dezvoltarea prosperă prin tehnologie, protecţia mediului şi bunăstarea ţării şi a populaţiei. Un alt instrument îl reprezintă perfecţionarea sistemului de comunicare a rezultatelor cercetării. La ora actuală, în privinţa valorificării rezultatelor cercetării finanţate din fonduri publice, la nivelul agenţilor economici există confuzie, iar la nivelul Autorităţii Naţionale de Cercetare Ştiinţifică nu exită o bază de date cu rezultatele cercetării obţinute prin finanţare publică şi care reprezintă proprietatea statului, ceea ce conduce la imposibilitatea valorificării acestor rezultate şi amplificării fondurilor alocate cercetării prin comercializarea rezultatelor cercetării. În plus, inexistenţa acestei baze de date conduce la paralelisme păguboase prin efectuarea aceloraşi cercetări de către colective şi organizaţii diferite, sau, mai grav, la refinanţarea unor proiecte care au mai fost plătite din fonduri publice. În urma efectuării auditul performanţei programelor de cercetare cuprinse în Planul naţional de cercetare, dezvoltare şi inovare, chiar Curtea de Conturi a României a constatat printre altele că promovarea şi diseminarea rezultatelor cercetării este deficitară. Odată cu finalizarea contractelor scade interesul pentru rezultat de către potenţialii beneficiari. Curtea de Conturi a României a constatat astfel că se impune promovarea la nivel naţional a rezultatelor cercetării prin publicitate accesibilă şi micilor producători. Neutilizarea rezultatelor cercetării, implicit neutilizarea acestora la scară industrială, conduce de fapt la irosirea banului public. În raportul Curţii de Conturi a României se mai constată că nu există interes pentru protejarea rezultatelor cercetării prin obţinerea de brevete, licenţe sau drepturi de autor, rezultatele cercetării nu sunt controlate şi evaluate la finalizarea proiectelor de cercetare şi se remarcă lipsa unui sistem informaţional centralizat, în care documentaţia ştiinţifică din toate domeniile şi din toate ţările să fie într-un loc accesibil. La nivel de autoritate de stat pentru domeniul cercetării - dezvoltrii – Autoritatea Naţională de Cercetare Ştiinţifică are în principal atribuţii în elaborarea şi actualizarea Strategiei naţionale, asigurarea cadrului instituţional pentru aplicarea Strategiei naţionale, coordonarea la nivel naţional a politicilor guvernamentale, stimularea, susţinerea, dezvoltarea şi monitorizarea activităţii de cercetare - dezvoltare. Sistemul de cercetare-dezvoltare-inovare (CDI) existent în România nu este în măsură să asigure promovarea dezvoltării industriale, datorită slăbiciunilor ar[tate mai sus. Dintre acestea, un factor puternic de perturbare a activităţii de cercetare îl reprezintă setul de criterii de evaluare la licitaţia de proiecte CDI, care este în neconcordanţă cu scopul propus şi cu opţiunile asociaţiilor profesionale de ramură. Pentru a rezolva această situaţie anormală, propunem înfiinţarea Corpului Naţional al Evaluatorilor de proiecte CDI, ca entitate independentă. Rolul acestei noi instituţii ar urma să fie acela de a administra în numele statului licitaţiile de proiecte şi patrimoniul rezultatelor cercetării. Principalele atribuţii ale Corpului Naţional al Evaluatorilor de proiecte CDI ar putea fi:
- evaluarea independentă a proiectelor CDI finanţate din fonduri publice;
- elaborarea criteriilor de evaluare la licitaţia de proiecte CDI;
- analizarea periodică a corelaţiei reale între necesităţile societăţii româneşti şi programele prioritare;
- înregistrarea şi monitorizarea rezultatelor cercetării finanţate din fonduri publice;
- administrarea bazei de date cu Rezultatele Cercetării Ştiinţifice din România;
- editarea „Catalogului Anual cu Rezultatele Cercetării Ştiinţifice din România”;
- asigurarea subvenţiei publice alocate publicaţiilor ştiinţifice;
- crearea de site-uri ce cuprind realizările cercetării ultimilor zece ani;
- promovarea unui WEB – site de transfer tehnologic prin inteligenţă artificială.
- valorificarea cercetărilor efectuate de specialişti şi obţinerea de noi fonduri care să cofinanţeze alte noi cercetări ştiinţifice.
Pe baza acestor măsuri, cercetarea românească trebuie să devină şi furnizor de competenţă în economia naţională, pentru tehnologiile preluate şi perfecţionarea celor asimilate. În timp ce se asigură standarde înalte ale educaţiei şi inovării, cercetarea conduce la formarea acelor noi cercetători, de care este nevoie în sistemul de cercetare şi în întreaga societate românească. Cercetarea ne poate asigura rezultate concrete şi poate da un impuls puternic dezvoltării de noi produse româneşti. Fără cercetare nu putem avea prosperitate, deci rezultă că cercetarea este esenţială pentru starea spirituală şi materială a naţiunii, în viitor. Cercetarea românească trebuie să fie o parte independentă şi semnificativă a cercetării mondiale. În acelaşi timp, cercetarea românească este o parte a culturii europene şi mondiale, iar România trebuie să-şi aducă contribuţia la asigurarea continuităţii acestei culturi.
Congresul Naţional al Cercetătorilor şi Inventatorilor din România

Noi proiecte la Uniunea Europeană

Research on the flow of a biological liquid under variable intensity force fields, for destruction or multiplication of microorganisms and their isolation by membrane separation – BIOSTATE
ID 241411
IDEAS, Call ID: ERC-2009-StG_20081210
Project BIOSTATE proposes some interdisciplinary research concerning the flow of a biological liquid under a force field of variable intensity, with the purpose to destroy or multiply microorganisms. So, the project aims to develop the knowledge base in some specific topics of basic research, as physics and technological physics (including mathematical physics, non-linear phenomena), mathematics (mechanical mathematical models and field theory), chemistry and environment (food safety, drugs, environmental quality) and cross-border science topics (physical, chemical and biological processes modeling). Also, the project is focused on the secondary targets by promoting of original research and increasing the research capacity, with direct influence on international and national R&D programs, encouraging young researchers to remain in the R&D Romanian system, not leaving it or going abroad for working and studying. Project wishes to elaborate, develop and test a new conceptual physical and mathematical model, with applicative potential, for studying the flow of biological liquids inside strong force fields, by means of hypothesis verification and identification of key properties, especially in static electrical and ultrasound fields, at rest or in laminar flow, for destruction or multiplication of microorganisms, generating the laboratory procedure and validating the conceptual model. The research is interdisciplinary and belongs to cross-border knowledge acquirement process, relied to different aspects from biology, physics, medicine, mechanics, mathematics, by collecting, organizing and interpreting them. The selective references attached to the end of this section are relevant, the team proving to have good knowledge on the up to date contributions to the topic. It is remarkable the intention to create an improved methodology of study for the biological liquids flow and for modeling the corresponding physical processes. The specific objectives of the project are the following:
1. Critical analysis of the existing concepts, hypotheses formulation and checking and identification of key properties characterising the flow of biological liquids in strong force fields;
2. Exploratory research of some models for the flow processes mentioned above;
3. Elaboration of a procedure grounded on the effect of the flow of biological liquids in strong force fields (electrical and ultrasound), for microorganisms destruction or multiplication;
4. Elaboration and implementation of a laboratory methodology and testing the realised conceptual model;
5. Dissemination of the obtained results by publishing at national and international level. Along the time duration of the project, it will be published 8 scientific papers (2 ISI quoted) and a book.
The scientific and technical results of the project will be materialized in a critical analysis of the existing concepts, elaboration, development and testing of a conceptual physic-mathematical model with applicative relevance for the study of the flow process of the biological liquids inside strong force fields, by means of hypotheses formulation and testing and identification of key properties at rest and in laminar flow, for the purpose of microorganisms destroying or multiplying. As deliverables in different stages we will produce studies, papers, scientific reports, a book and other written materials. The methodology for research is in accordance with the objectives of the project. It consist in carrying out a comparative study of the existing theories, according to the actual stage of knowledge development, formulating a new complex physic-mathematical conceptual model and its validation by experimental procedure.
The theoretical and experimental researches will be focused on:
Mechanical effects:
- modification of the flow parameters (velocity distribution, volumetric flow);
- modification of the apparently viscosity;
- density modification.
Physical effects:
- modifications of the distributions of fields and force line spectrum;
- particles movement and preferential segregation;
- modification of electric permeability;
- modification of the ionic currents distribution.
Chemical effects:
- modification of chemical elements concentration;
- modification of pH.
Biological effects:
- microorganisms “getting to sleep”;
- lethal or bio - stimulating effects on microorganisms.

The roles of key team members:

Dr. BADEA CONSTANTIN DAN is the project manager and has the competence fields in the process engineering, biophysics, innovation and technological transfer.
Scientific title: Ph. D. in Medicine (Biophysics).
Dr. MARIN ALEXANDRU
Over the 25 years of activity after graduating the university studies, 23 of them being continuously spent in University Politehnica from Bucharest, it were successfully approached the following scientific and technical topics: 1. Rheology of the adhesives and solder pastes, specific for SMT applications (within scientific group REOROM, in cooperation with CETTI – UPB and the National Centre for Engineering Sciences with Complex Fluids –NCESCF); 2. Mechatronic Systems, analyze – synthesis, mathematical modeling, numerical simulations and experimental identification (within FLUIDAS, in cooperation with SAHPR, APTE and Research Centre for Energy and Environmental Protection from UPB); 3. Impact and environmental studies, energy efficiency and feasibility studies for power plants (hydro, thermal and nuclear), within the Research Centre for Energy and Environmental Protection from UPB; 4. Implementing an efficient management system in the field of university research activities, for the 38 Research Centers from UPB, to the Scientific and Technological Park from UPB and for the Technological Transfer activities for the applicative results obtained in research activities from UPB (within the DMACS – UPB, being its Director from 2002 and in the Business and Technological Incubator / CETTI – UPB, as its Director from 2005).
Dr. RAU ILEANA
Competence fields: Research activity of Dr. Ileana Rau covers the fields of synthesis and spectral characterization of complex combinations; adsorbing materials, applied IR spectroscopy, UV-VIS, RES and X ray diffraction measurements for structural characterisation of inorganic and argillaceous minerals; correlation composition – nano-particles / nano – drops for several systems by Dynamic Light Scattering; color and para-magnetic of some building materials in the class of colored chalks, cements and ceramic pigments characterization; intensified magnetic adsorption; environmental protection, chemical and physical bio-chemistry engineering; nonlinear optical techniques characterization; Z-scan, propagation loses; Thin films characterization: m – lines, UV-VIS spectroscopy, IR, optical dicroism.

Strengthening Research Capacity in the field of Colloidal Chemistry in view of Bionics and Biophysics Applications – COLLCHEM
ID 241435
Call ID: FP7-REGPOT-2009-1

The project is focused on applying the EU Action Plan regarding reinforcing measures for research capabilities of Convergence Regions on a specific case of a research center: the Research Center for Macromolecular Materials and Membranes (RCMMM) from Bucharest, Romania. This center aim at extending its research capabilities in the field of Colloidal Chemistry, with applications in Bionics and Biophysics, respectively the utilization of emulsions, micro emulsions and biopolymers to sterilization or cell multiplication, by using flow processes inside ultrasound and / or electrical fields. These topics have witnessed quite remarkable progress in recent years. The concept of the project is based on the realization of the FP7’s international dimension by establishing closer and enhanced research collaboration between RCMMM and selected research entities from the other EU Member State, with highly competent staff and outstanding results in the mentioned field.
The main project objectives include: organization of two-way mobility for the participants in the project team with the purpose of increasing the knowledge base, skills and experience of research staff, by means of training activities; reinforcement of the human potential, including recruitment of incoming experienced researchers, particularly as a means of encouraging the return of nationals having left the country; extending and upgrading existing specific equipment in RCMMM; knowledge transfer at national and international level; dissemination of knowledge and promotional activities.

miercuri, 5 noiembrie 2008

AL doilea CONGRES al ASOCIAŢIEI CNCIR


Aducem la cunoştinţă celor interesaţi de acest eveniment că, în conformitate cu prevederile statutare, Comitetul Director a hotărât ca cel de al II-lea Congres al AsociaţieiCongresul Naţional al Cercetătorilor şi Inventatorilor din România” să aibă loc la Bucureşti, în perioada 11 – 12 decembrie 2008.
Congresul beneficiază de sprijinul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, sub egida căruia se va desfăşura, precum şi de capacităţile şi experienţa unor organizatori precum Federaţia Naţională a Lucrătorilor din Cercetare (FSLCPR), Centrul de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare şi Membrane din Bucureşti (CCMMM), Societatea Inventatorilor din România (SIR), Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Chimie şi Petrochimie din Bucureşti (ICECHIM), Universitatea Politehnică Bucureşti şi alţii.
Lucrările Congresului se vor desfăşura în sala de conferinţe a ICECHIM din Splaiul Independenţei nr. 202A, sector 6, Bucureşti (aflat în imediata vecinătate a sediului Asociaţiei CNCIR).Ne adresăm tuturor asociaţiilor cercetătorilor şi inventatorilor din România şi din Republica Moldova cu solicitarea de a-şi desemna fiecare, în funcţie de mărimea lor, unul, doi, până la trei delegaţi. Întrucât în programul Congresului este prevăzută şi desfăşurarea unei sesiuni ştiinţifice, precum şi o expoziţie cu invenţii, solicităm, de asemenea, respectivelor asociaţii să selecteze una, două, până la trei dintre cele mai valoroase lucrări şi invenţii realizate pe plan local. Atât listele oficiale cu delegaţii la Congres, cât şi lucrările ştiinţifice şi invenţiile (sub formă de postere) vor fi trimise fie prin poştă la sediul Asociaţiei din Splaiul Independenţei nr. 202B, sector 6, Bucureşti, fie în format electronic, prin e-mail, la adresele macromol@itcnet.ro şi inventica@itcnet.ro până la data de 20 noiembrie 2008. Cele mai valoroase lucrări ştiinţifice şi invenţii vor fi distinse cu medalia şi diploma CNCIR şi, împreună cu documentele Congresului, vor fi incluse într-un volum care va fi tipărit ulterior.
Menţionăm că organizatorii Congresului le vor asigura delegaţiilor, contra cost, toate facilităţile necesare – cazarea, masa şi biletele de tren sau de avion.
Vă rugăm să ne confirmaţi participarea dvs. la Congres până la data de 30 noiembrie 2008. Pentru informaţii suplimentare ne puteţi contacta la telefoanele şi pe e-mail-ul CNCIR.


Vă dorim toate cele bune.

Dr. ing. Marin RADU

Preşedintele CNCIR


Dr. ing. Dan C. Badea

Vicepreşedintele CNCIR


duminică, 19 octombrie 2008

Cercetare - O licitație trucată de ANCS.

Către:

MINISTERUL EDUCAŢIEI , CERCETĂRII SI TINERETULUI
Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică
Bucureşti, Str. Mendeleev nr. 21-25, sector 1.

În calitate de ofertant, am depus, cu nr. 8043 / 06.10.2008, oferta completă pentru participarea la licitaţia pentru execuţia proiectului 3.2.3 - , „Dezvoltarea sistemului național de informare - documentare în știință și tehnologie – Politici specifice și instrumente de implementare”, în conformitate cu HG nr. 1266/2004 şi OMEdCT nr. 4938/30.07.2008. Prin afișarea rezultatelor pe WEB – site ANCS şi prin scrisoarea, ce ne-a fost adresată prin E-mail de Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică, ni s-a comunicat că oferta depusă de noi este „necâştigătoare”.
Faţă de decizia Autoritatăţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, aşa cum ne-a fost comunicată, formulăm următoarea

CONTESTAȚIE

Decizia Autoritatăţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, comunicată prin mijloacele amintite, este abuzivă şi nelegală. Având în vedere probele contestatorului, solicităm casarea acestei decizii şi reluarea procesului de evaluare a ofertelor depuse.

În fapt, cu opisul nr. 8043 / 06.10.2008, am depus oferta completă pentru participarea la licitaţia pentru execuţia proiectului 3.2.3 - , „Dezvoltarea sistemului national de informare-documentare in stiinta si tehnologie – Politici specifice si instrumente de implementare”, în conformitate cu HG nr. 1266 / 2004 şi OMEdCT nr. 4938 / 30.07.2008. Aşa cum prevede art. 5 (1), alin. a) din Hotărârea Guvernului nr. 1266 din 13 august 2004 şi art. 18 (1), alin. b) din ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 34 din 19 aprilie 2006 (actualizată), privind atribuirea contractelor de achizitie publica, a contractelor de concesiune de lucrari publice si a contractelor de concesiune de servicii, ANCS a organizat o licitaţie restrânsă, respectiv procedura care se desfăşoară în două etape distincte şi prin care numai candidaţii selectaţi de către autoritatea contractantă în prima etapă sunt invitaţi să depună oferte pentru contracte a căror valoare este mai mare decât echivalentul în lei a 40.000 euro. Pentru atribuirea contractului de finanţare autoritatea contractantă avea obligația legală de a adresa invitaţia de a depune oferte unui număr de minimum 5 potenţiali contractori, care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute în lege, pentru a se asigura o competiţie efectivă.
În lista scurtă au fost selectaţi următorii ofertanţi:
1. IPA SA, în consortiu.
2. INID, ca singur ofertant.
3. INCD Textile – Pielărie, în consorţiu.
4. Institutul IRECSON, ca singur ofertant.
5. INCD – ICI, ca singur ofertant.
6. S.C. CENTRUL DE CERCETARE PENTRU MATERIALE MACROMOLECULARE ŞI MEMBRANE S.A., ca singur ofertant.

În data de 14.10.2008, după ora 16,30 – ANCS a publicat rezultatele competitiei, după cum urmează:
- Oferta PP2 propusă de consorțiul INID-UEFISCSU-BCUB -ICI, punctaj:70,8 - Câştigător.
- Oferta PP1 propusă de CCMMM SA , Necâştigător.
- Oferta PP3 propusă de consorțiul INCDTP-IMNR-ICPE_CA-INMA-INSCC, Necâştigător.
Am putut constata că ofertanți care nu erau în lista scurtă (UEFISCSU-BCUB), sau care figurau ca unic ofertant (ICI) au aparut în lista finală într-un „consorţiu“, având coordonator INID, care a fost declarat câştigător. Astfel, s-au încălcat prevederile art. 46 (1) din ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 34 din 19 aprilie 2006, care stabileşte că “ofertantul nu are dreptul, dacă în documentaţia de atribuire nu se prevede altfel, ca în cadrul aceleiaşi proceduri:
a) să depună două sau mai multe candidaturi / oferte individuale şi / sau comune, sub sancţiunea excluderii din competiţie a tuturor candidaturilor / ofertelor în cauză;
b) să depună ofertă individuală / comună şi să fie nominalizat ca subcontractant în cadrul unei alte oferte, sub sancţiunea excluderii ofertei individuale sau, după caz, a celei în care este ofertant asociat”.
De asemenea au fost încălcate prevederile art. 81 (1), alin. b), din ordonanţa de urgenţă nr. 34 / 2006 care stabileşte că etapa de evaluare a ofertelor depuse se referă exclusiv la candidații selectați. Prin această acţiune a unora dintre ofertanţi şi altor ofertanți neincluşi în lista scurtă, însușită și acceptată de ANCS, au fost încălcate şi prevederile art. 66 din ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 34 din 19 aprilie 2006, care stabileşte că „pe parcursul aplicării procedurii de atribuire, autoritatea contractanta are obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a evita situațiile de natură sa determine apariția unui conflict de interese și / sau manifestarea concurenței neloiale”. Deoarece ANCS a permis modificarea listei scurte în timpul procedurii de licitație și nu a informat competitorii, conform obligației sale legale, autoritatea contractantă a mai încălcat și prevederile art. 2, alin. (1) și (2) din ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 34 din 19 aprilie 2006.
ANCS a publicat punctajul obţinut de oferta INID, fără a preciza punctajul obţinut de oferta CCMMM SA şi nici nu a prezentat motivele respingerii acestei oferte, aşa cum obliga art. 207(2) din ordonanţa de urgenţă nr. 34 / 2006 care stabileşte că: “In cadrul comunicării prevazute la art. 206 alin. (2), autoritatea contractantă are obligația de a informa ofertanții / candidații, care au fost respinși sau a căror ofertă nu a fost declarată căștigătoare, asupra motivelor care au stat la baza deciziei respective, după cum urmează:
a) fiecărui candidat respins, motivele concrete care au stat la baza deciziei de respingere a candidaturii sale;
b) pentru fiecare ofertă respinsă, motivele concrete care au stat la baza deciziei de respingere, detaliindu-se argumentele în temeiul cărora oferta a fost considerată inacceptabilă şi/ sau neconformă, îndeosebi elementele ofertei care nu au corespuns cerinţelor de funcţionare şi performanţă prevăzute în caietul de sarcini;
c) fiecărui ofertant care a prezentat o ofertă acceptabilă şi conformă, prin urmare admisibilă, dar care nu a fost declarată câştigătoare, caracteristicile şi avantajele relative ale ofertei / ofertelor câştigătoare în raport cu oferta sa, numele ofertantului căruia urmează să i se atribuie contractul de achiziţie publică sau, după caz, ale ofertanţilor cu care urmează să se încheie un acord-cadru”.
În consecinţă, în scopul stabilirii măsurilor ce le vom lua în continuare, vă solicităm în condiţiile legii prezentarea punctajului şi a argumentelor în temeiul cărora oferta a fost considerată inacceptabilă şi / sau neconformă, îndeosebi elementele ofertei care nu au corespuns cerinţelor de funcţionare şi performanţă prevăzute în caietul de sarcini. Menţionăm că am remarcat că punctajul atribuit ofertei INID este relativ mic, ceea ce denotă existenţa unor slăbiciuni în oferta tehnică şi financiară, care nu reprezintă garanţia realizării în condiţii optime a proiectului sectorial. Această situație anormală ar putea fi rezolvată în mod legal și prin decizia autorității contractante de a diviza contractul de achiziție, în avantajul consolidării colectivului de realizare a proiectului, consolidare care se poate asigura prin aportul ofertei depuse de CCMMM SA.
Faţă de cele prezentate, vă rugăm a relua procesul de evaluare a ofertelor depuse, de a reface procedurile stabilite de lege şi de a publica noua listă cu rezultatele licitaţiei.

În drept, ne întemeiem contestaţia pe prevederile art. 255 (1) din ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 34 din 19 aprilie 2006(actualizată), ale H.G. nr. 1266 / 2004 şi ale O.M.Ed.C.T. nr. 4938/30.07.2008.


DIRECTOR GENERAL

Dr. Ing. Radu Marin
DIRECTOR PROIECT
Dr. ing. Dan C. Badea

joi, 28 august 2008

Un nou proiect de strategie

Denumirea proiectului: Dezvoltarea sistemului național de informare-documentare în știință și tehnologie – Politici specifice și instrumente de implementare – INFODOC.

Programul PNCDI: Planul sectorial de cercetare – dezvoltare al Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică
Bugetul proiectului: 1.500.000 lei.
Director de proiect: Dr. ing. Dan C. Badea.

Rezumat:

Proiectul propune realizarea de cercetări multidisciplinare pentru elaborarea strategiei naționale de informare și documentare în știință și tehnologie, în armonie cu tendințele pe plan european și procesul de dezvoltare a societății informaționale în era digitală. Proiectul se încadrează în obiectivul general al planului sectorial, prin aceea că asigură servicii ştiinţifice şi expertiză pentru dezvoltarea capacităţii Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică de a elabora, implementa şi evalua politici, strategii şi programe la nivel naţional în domeniul cercetării, dezvoltării, inovării. Prin aceste servicii si expertiză, proiectul urmăreşte dezvoltarea capacităţii Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică de a fundamenta, elabora, actualiza şi comunica politici, strategii şi programe, pe baza elaborării unui document programatic care să prefigureze viitoarea strategie naţională de informare și documentare în știință și tehnologie. Încadrându-se în tematica de cercetare sectorială PS 3.2.5, proiectul va avea ca bază de plecare diagnoza situaţiei actuale a sistemului naţional de informare și documentare în știință și tehnologie din România, luând în considerare necesitatea afirmării şi integrării cercetării din România în cercetarea europeană şi mondială. Pentru îndeplinirea obiectivelor proiectului, problemele propuse spre rezolvare se referă la aspectele ştiinţifice, tehnice, organizatorice, de activitate, financiare şi manageriale. Proiectul este relevant şi prin aceea că va structura noi politici în vederea elaborării strategiei nationale de informare și documentare în știință și tehnologie, bazată pe elementele unei planificări strategice. Proiectul va rezolva problematici privind fundamentarea politicilor si elaborarea strategiei nationale de informare-documentare și comunicare în știință și tehnologie. Totodată, proiectul va conduce către realizarea unui nou sistem național de informare-documentare pentru accesarea și utilizarea fondului național de literatură și rezultate în știință și tehnologie. Proiectul mai este relevant şi prin aceea că îşi propune studiul impactului activităților de informare-documentare și comunicare asupra rezultatelor cercetării în mediul academic, industrie, economie şi crearea unui sistem național de instruire în utilizarea resurselor electronice de informare-documentare și comunicare în știință și tehnologie. Valorificarea / diseminarea rezultatelor proiectului se va face prin publicarea a cel puțin a 8 articole științifice, din care 2 cotate ISI și a unei cărți, prin punerea în funcţiune a paginii WEB a proiectului şi prin organizarea unui simpozion pentru dezbaterea publică la scară naţională a rezultatelor. Potenţialii benefiari sunt ANCS, autorităţile publice şi private din domeniul CDI, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale implicate în CDI.

miercuri, 30 aprilie 2008

Politica stiinţei – o nouă viziune

Dr.ing. Marin Radu, Dr. ing. Dan C. Badea, Mircea Dinescu , Dr. Gheorghe Mocuţa

Premize şi concepte privind Strategia Naţională de Cercetare – Dezvoltare – Inovare pentru perioada 2007 – 2013 (selecţiuni).
În curs de tipărire.

PREFAŢĂ

Lumea se află într-o profundă, permanentă şi tot mai rapida schimbare. Fenomenele complexe care se petrec în România prefigurează consecinţe pe termen mediu şi lung, care cu greu s-ar putea prognoza într-un scenariu, în condiţiile în care ne aflăm într-o lume în schimbare. Speranţe, îngrijorări, împliniri, aspiraţii şi alte noi probleme, unele dintre ele, deosebit de grave, prin implicaţiile lor în dinamica socială, vin să structureze modul nostru de viaţă şi imaginea pe care ne-o închipuim despre viitorul posibil. O lume cu tendinţe complexe şi contradictorii se naşte astăzi sub ochii noştri. Este din ce în ce mai necesar să se depună un efort sporit din partea tuturor celor ce au şi îşi asumă liber responsabilităţi faţă de ei însişi şi de semenii lor, faţă de societate şi în general faţă de umanitate, de a încerca să cerceteze şi să înţeleagă unde ne aflăm şi încotro am putea şi ar trebui să ne îndreptăm. Timpul acţiunilor spontane, al mesajului unanim subînţeles, al pasivităţii a trecut. A continua o asemenea atitudine, sub falsa şi periculoasa teză liniştitoare a “pragmatismului”, înseamnă a dovedi lipsă de capacitate şi neputinţă în a contribui la jalonarea structurilor definitorii ale acestei lumi, pe care o dorim modernă şi dinamică, înlăuntrul căreia valoarea trebuie să fie unicul criteriu al biruinţei sociale. A descifra sensurile schimbărilor în viaţa comtemporană şi a desprinde din noianul problemelor, ce se ridică în faţa societăţii româneşti, pe toate acelea care îşi impun o inteligentă rezolvare, în această atât de necunoscută fază de tranziţie spre o lume a năzuinţelor încă nedefinite, ţinând seama şi de noile desfăşurări pe plan internaţional, toate acestea ar putea reprezenta obiective de studiu ştiinţific al reformei actuale. Tranziţia la economia de piaţă liberă nu este doar o evoluţie de restructurare, cât una de dezvoltare. Experienţele de tranziţie a dezvoltării ale ţărilor excomuniste intrate în Uniunea Europeană şi ale unor alte ţări precum Coreea de Sud, Noua Zeelandă ş.a. arată că opţiunea nu poate fi decât dezvoltarea prin ştiinţă şi tehnologie. În România a scăzut importanţa acordată ştiinţei, aceasta fiind considerată drept un simplu consumator al unor resurse limitate. Lipsa coerenţei dintre diferitele structuri de stat se manifestă în slaba legătură dintre politica economică şi politica ştiinţei. Declaraţiile reformiste din ultimii optisprezece ani au dat mereu câte o undă de speranţă în creşterea rolului ştiinţei, dar realitatea practică ne opune speranţelor noastre incompetenţa, managementul deficitar, nomenclatura de stil vechi. În contextul intrării în Uniunea Europeană, România ar trebui să ia în calcul că Occidentul funcţionează normal, pe baza competiţiei, care în mod firesc elimină pe cei slabi. Ţările Uniunii Europene au adopat un comportament inovativ, pe baza căruia se asigură dezvoltarea prin ştiinţă şi tehnologie şi nici una dintre acestea nu doreşte să-şi piardă poziţia privilegiată pe piaţa europeană. În ce domenii ar putea să aspire România de a fi lider pe piaţa europeană? În abordarea unei liste de domenii în care România ar putea deveni competitivă este necesară reproiectarea sistemului economic românesc pe baza opţiunilor fundamentale şi strategice. Una dintre aceste opţiuni este aceea a dezvoltării prin ştiinţă şi tehnologie, iar în acest sens autorii propun în carte o nouă viziune privind politica ştiinţei în România şi instrumentele adecvate de fundamentare strategică în vederea implementării noii viziuni în gândirea politică autohtonă şi în întreaga societate românească.

CAPITOLUL I – CONCEPTE GENERALE ALE POLITICII ŞTIINŢEI

1. Sisteme Naţionale Inovative (viziunea europeană)

Conform Articolului 1, al Convenţiei semnate la Paris, la 1 decembrie 1960, Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (Organization for Economic Cooperation and Developement – OECD) promovează politici destinate:
- să asigure cea mai înaltă creştere economică durabilă, locuri de muncă şi un standard de viaţă ridicat, în condiţiile stabilităţii financiare, contribuind, astfel, la dezvoltarea economiei mondiale;
- să contribuie la creşterea expansiunii economice a membrilor şi a non-membrilor, în procesul dezvoltării economice;
- să contribuie la expansiunea comerţului pe o bază multilaterală şi nediscriminatorie, în concordanţă cu obligaţiile internaţioale.
Pentru îndeplinirea acestor obiective politice, guvernele ţărilor OECD (Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania, Suedia, Elveţia, Turcia, Anglia, SUA) au aplicat o serie de măsuri care au avut ca efect crearea unor Sisteme Naţionale Inovative (SNI). Studiul acestor SNI poate conduce la observaţii utile şi concluzii cu privire la cauzele care au determinat performanţele inovative şi economice ale ţărilor OECD. Studiile clasice, bazate pe analiza tehnologică a economiilor, iau în calcul intrările (cum sunt cheltuielile cu C & D) şi ieşirile (cum sunt invenţiile). Dar interacţiunile dintre actorii implicaţi în dezvoltarea tehnologică sunt tot atât de importante ca investiţiile în C & D. Aceste interacţiuni reprezintă cheia transformării intrărilor în rezultate (ieşiri) şi, de aceea, este important să fie cercetate. O înţelegere mai profundă a SNI, poate ajuta decizia politică, în aspiraţia sa de a mări performanţa inovativă a unei economii moderne bazate pe cunoaştere, mai ales, în cazul ţărilor aflate în tranziţie.

1.1. Definiţia Sistemului Naţional Inovativ(SNI)

Conceptul SNI porneşte de la premiza că, înţelegerea legăturilor dintre actori implicaţi în inovare, este fundamental îmbunătăţirii performanţelor inovative şi economice ale ţărilor OECD. Studiile clasice, bazate pe analiza tehnologică a economiilor, consideră intrările (cum sunt cheltuielile cu C & D) şi ieşirile (cum sunt investiţiile). Dar interacţiunile dintre actorii implicaţi în dezvoltarea tehnologică sunt tot atât de importante ca investiţiile în C & D. Aceste interacţiuni reprezintă cheia transformării intrărilor în rezultate (ieşiri) şi, de aceea, este important să fie cercetate. O înţelegere mai profundă a SNI, poate ajuta decizia politică, în aspiraţia sa de a mări performanţa inovativă a unei economii moderne bazate pe cunoaştere, mai ales, în cazul ţărilor aflate în tranziţie. Conceptul SNI porneşte de la premiza că, înţelegerea legăturilor dintre actorii implicaţi în inovare, este fundamentul înbunătăţirii performanţei tehnologice. Inovarea şi progresul tehnic sunt rezultatul unui complex ansamblu de relaţii între actorii producţiei, distribuţiei şi aplicării diferitelor forme ale cunoaşterii. Performanţa inovativă a unei ţări depinde, într-o mare măsură de modul cum aceşti actori interrelaţionează ca elemente ale unui sistem de creare a cunoaşterii şi cum folosesc tehnologiile pe care le utilizează. Aceşti actori sunt, în primul rând, întreprinderile private, universităţile, institute publice de cercetare şi forţă de muncă din interiorul acestora. Legăturile dintre aceştia pot lua forma asocierii pentru cercetare (joint research), schimburi de personal, brevetarea în comun a invenţiilor, achiziţionarea de echipamente şi a altor variate canale de cooperare. În prezent, nu există o singură definiţie a SNI, care să fie unanim recunoscută. Dintre definiţiile existente, se prezintă, în cele ce urmează, câteva, dintre cele mai sugestive:
· „...Reţeaua de instituţii ale sectorului public şi privat, ale căror activităţi şi interacţiuni iniţiază, importă, modifică şi difuzează noile tehnologii”.
· „...Elemente şi relaţii care interacţipnează în producţia, difuzia şi utilizarea noii tehnologii şi economic utilă, cunoaşterii ... şi ambele fiind localizate şi provenind din interiorul unui stat naţional”. (Lundvall, 1992).
· „...Un ansamblu de instituţii, a căror interacţiuni determină performanţa inovativă...a firmelor naţionale”. (Nelson, 1993).
· „...Instituţiile naţionale, structurile lor stimulative şi competenţele lor, care determină proporţia şi direcţia învăţării tehnologice (sau volumul şi structura schimbării generatoare de activităţi dintr-o ţară”) (Patel 7 Pavitt, 1994).
· „...Acel ansamblu de instituţii distincte, care împreună şi independent contribuie la dezvoltarea şi difuzia de noi tehnologii şi care asigură cadrul, în interiorul căruia, guvernele formează şi aplică politici de influenţa a procesului de inovare. Astfel, aceasta este un sistem de instituţii interconectate pentru a creea, stoca şi transfera cunoaşterea, calificarea şi produsele care definesc noi tehnologii” (Metcalfe, 1995). Evoluţia conţinutului acestor definiţii reflectă, aşa cum se arată şi în [2] orientarea cercetărilor asupra SNI, către abordarea sistematică a dezvoltării tehnologice, care este opusă „modelului liniar al inovării”. În modelul liniar, fluxurile conoaşterii sunt modelate simplist. Iniţiatorul inovării este ştiinţa şi o creştere a intrărilor (resurse) determină o creştere a invenţiilor şi tehnologiilor rezultante. În realitate, idei pentru inovare, pot proveni din mai multe surse şi din oricare stadiu al cercetării, dezvoltării, marketing-ului şi difuziei. Inovarea poate avea multe forme, referindu-se, inclusiv, la adaptări ale produselor şi la îmbunătăţirii infinitezimale aduse proceselor tehnologice. Inovarea, astfel este rezultatul unor interacţiuni complexe dintre diferiţi actori şi diferite instituţii. Schimbarea tehnologică nu apare printr-o evoluţie liniară, dar prin feedback, evoluează ciclic în interiorul sistemului. În centrul acestui sistem se află firmele, modul cum ele îşi organizează producţia şi inovarea, precum şi canalele prin care acestea obţin accesul la sursele externe de cunoaştere. Aceste surse pot fi alte firme, institute publice şi private de cercetare, universităţi sau organizaţii de transferul tehnologic (regionale, naţionale, internaţionale). Firma inovativă este, din perspectiva acestor interpretări, este aceea care operează cu o reţea complexă de cooperare şi care este în competiţie cu alte firme şi alte organizaţii, care construieşte o gamă performantă de asocieri şi de legături cu furnizorii şi clienţii. Pe măsură ce activităţile economice devin, mai intens, bazate pe cunoaştere, o mulţime crescândă de instituţii, foarte specializate, sunt implicate în producţia şi difuzia cunoaşterii. Asigurarea succesului întreprinderilor şi al economiei naţionale, ca un întreg, este, mai mult ca niciodată, dependentă, în ceea ce priveşte eficienţa lor, de obţinerea şi utilizarea cunoaşterii furnizate de aceste instituţii, fie că sunt din sectorul privat, public sau academic. În acest context, fiecare ţară OECD are propriul profil instituţional dependent de aceste concepte.

1.2 Implicaţiile politice ale conceptului de Sistem Naţional Inovativ

Majoritatea intervenţiilor guvernamentale, în zona tehnologiei, au fost direcţionate către corectarea căderilor de piaţă, sau a tendinţei sectorului privat de a subfinanţa dezvoltarea tehnologică. În interesul maximizării beneficiilor publice, politicile tehnologice au fost orientate spre stimularea şi susţinerea cheltuielilor de C-D ale industriei, prin instrumente fiscale, cum sunt subvenţiile şi facilităţile de impozitare a veniturilor. În schimb, conceptul SNI direcţionează decizia politică către gestionarea posibilelor căderi de sistem, care ar putea împieta performanţa inovativă a industriei. Lipsa interacţiunilor dintre „actorii” sistemului, discordanţele dintre cercetarea fundamentală din sectorul public şi cercetarea aplicativă din industrie, proasta funcţionare a organizaţiilor de transfer tehnologic, deficienţele de informare şi de absorbţie ale întreprinderilor pot conduce la o scădere a performanţei inovative a unei ţări. Din perspectiva conceptului SNI, noi tipuri de politici sunt necesare prevenirii şi / sau corectării căderilor sistemice, în mod special, direcţionării către dezvoltarea reţelelor şi îmbunătăţirea capacităţilor de absorbţie ale firmelor. Dezvoltarea schemelor de reţea (Networking) măreşte fiabilitatea interacţiunii între „actorii” sistemului şi a interdependenţei instituţiilor din interiorul sistemelor inovative naţionale. Asemenea politicii pun accentul pe activităţi asociate de cercetare („joint research”) şi pe alte cooperări tehnice dintre întreprinderi şi instituţii din sectorul public. Schemele pentru promovarea cercetării şi parteneriatului cu guvernul în tehnologie avansată sunt deosebit de valoroase, în acest context. Aceste politici acordă importanţă nivelelor înalte de co-brevetare, co-publicare şi de mobilitate a personalului şi implementează reguli ale proprietăţilor intelectuale, aplică măsuri specifice pe piaţa muncii şi schimbă programe pentru facilitarea continuă a unor asemenea cooperări. Aceste politici recunosc importanţa fluxului informaţional al cunoaşterii şi a accesului la reţelele tehnologice, de aceea, sunt implementate infrastructuri şi politici de susţinere a tehnologiei informaţiei. Asemenea politici percep valoarea încurajării dezvoltării fasciculelor inovative şi pe cea a strânsei relaţii producător-utilizator, printre firme şi, pe această viziune, stabilesc cadrul potrivit politicii competiţiei. În general, aceste politici urmăresc augumentarea reţelelor inovative şi să protejeze fluxuri, legături şi parteneriate, în cea mai eficientă manieră. Întărirea capacităţii inovative a firmelor este o altă prioritate politică. Din perspectiva sistemelor inovative, acestea înseamnă îmbunătăţirea capacităţii întreprinderii de a accesa reţeaua potrivită, de a găsi şi identifica tehnologii şi informaţii relevante şi de a adapta această cunoaştere propriilor nevoi. Aceasta înseamnă o creştere generală a capacităţilor tehnice, manageriale şi organizaţionale, din partea firmelor, ceea ce necesită investiţii mai mari în cercetarea proprie, în instruirea personalului şi în tehnologia informaţiei. Scopul este acela al îmbunătăţirii capacităţii firmelor de a achiziţiona informaţie şi tehnologie, fie autohtone, fie străine şi să le absoarbă pe o bază de continuitate. Politicile tehnologice urmăresc, nu doar să difuzeze echipamente şi tehnologii către firme, ci, de asemenea, să crească capacitatea lor de a găsi şi de adapta, ele însele, tehnologiile. Politicile tehnologice vizează, nu numai, firmele bazate pe tehnologie, ci şi firmele cu capacităţi tehnologice mai mici, în industriile tradiţionale şi în cele mature, cât şi în sectoarele serviciilor. Aceste politici se concentrează, nu numai, pe creşterea capacităţilor firmelor individuale, ci şi pe întărirea reţelelor şi a performanţelor inovative a fasciculelor de firme şi sectoare. Rezumând, se poate admite că procesele „soft”, ca inovarea şi învăţare, sunt cele ce conduc la străpungerea competitivităţii economice, fie că acestea se situează la nivelul firmei, fie la nivelul unei naţiuni. În acest sens, la modul cel mai general, profesorul Ron Johnston, directorul executiv al Centrului Australian pentru Inovare şi Competitivitate Internaţională, de la Universitatea din Sydney, în [3] scria:
„...Sisteme inovative sunt, astăzi, recunoscute ca fiind inima dezvoltării economice şi că acestea determină competitivitatea tehnologică a naţiunilor. Aceste sisteme sunt construite pe combinaţii naţionale ale unor factori ca organizarea industrială, capacitatea de cercetare, calificarea profesională şi resursele financiare, toţi aceştia fiind puternic influenţaţi de caracteristici naţionale”.

2. Conexiuni dinamice între investiţiile în cercetare-dezvoltare şi comerţ

Strategiile de susţinere a investiţiilor în C & D, ca mijloace pentru asigurarea competitivităţii internaţionale şi a veniturilor mai mari, reprezintă priorităţi ale multor politici naţionale de dezvoltare. Popularitatea recentei răspândiri a teoriei comerţului neo-tehnologic şi perspectivele prezentate în studiile economice atestă marele consens privind rolul de pivot, al politicii tehnologice, pentru succesul macroeconomic, pe termen lung [4]. Încrederea în politica proiectată pentru creşterea investiţiilor naţionale în activitatea tehnologică, de regulă, se bazează pe ipoteza existenţei unui lanţ, ce cuprinde două conexiuni cauzale vitale (figura 1.1). Primul stadiu conţine trei faze: transformarea investiţiilor din C & D în producţie de tehnologii utile (I), urmată de inovarea din producţie (II), care conduce la creşterea productivităţii sectoriale, a competitivităţii internaţionale şi a performanţei comerciale. Al doilea stadiu conţine ipoteza că succesul comercial va avea o influenţă pozitivă asupra creşterii bunăstării economice. În timp ce acest model se aplică, în general, la nivel sectorial, efectele interdependenţelor şi difuziei susţin existenţa acestor conexiuni la scară macroeconomică. Este mai mult decât evident, că legăturile cauzate, din stadiul 1,sunt foarte puternice şi directe Deja, multe studii au identificat o asociere pozitivă dintre nivelele crescute ale activităţii naţionale de C & D şi performanţele comerciale ale producţiei. În pofida acestei constatări, multe din aceste analize prezintă suferinţa de a avea o perspectivă „statică”, pe seama faptului că examinează aceste conexiuni, numai la un moment dat, ceea ce conduce la eliminarea, din analiză, a unor posibile tendinţe de importanţă vitală pentru politica ştiinţei şi tehnologiei; în special, eroziunea potenţială a asocierii spaţiale dintre activitatea C & D şi rezultatele economice, aşa cum s-a sugerat prin „ipoteza globalizării [4]. Acest punct de vedere este argumentat prin aceea că interacţionalizarea, prin răspândirea întreprinderilor multinaţionale, intensificarea colaborării internaţionale în cercetare şi asocierile de tip „joint venture”, sisteme dezvoltate de comunicaţi şi transport şi mai marea mobilitate a cercetătorilor şi a altor resurse, a fost trăsătura dominantă a economiei mondiale, mai bine de 50 de ani. Drept urmare, conexiunea geografică, dintre eforturile tehnologice şi beneficiile economice, poate să fie una necesară şi se poate face ipoteza unei gradulare şi pronunţate desasocieri, concomitentă internaţionalizării. Dacă ipoteza globalizării este realistă, atunci ar fi necesare profunde argumente pentru legimitarea unei politici orientate spre stimularea ştiinţei şi tehnologiei, la nivel regional sau naţional, în scopul de a trage un folos din comerţ sau din alte acţiuni economice. În stadiul 2 (fig.1.1) al tehnologiei moderne, succesul comercial sectorial are un efect pozitiv asupra bunăstării economice. Aceasta este explicat, în general, prin impactul tehnologiei asupra productivităţii, prin difuzia tehnologică (depăşind limetele firmei, industriei sau regiunii) şi prin creşterea veniturilor din export. Ipotezele acestui model sunt, în mod relevant, probate de performanţele economiilor dinamice din Asia de Est, unde, spre exemplu, Coreea de Sud, în perioada 1981-1997, a crescut cheltuielile de C & D de circa 17 ori, ceea ce a avut, ca efect, creşterea, prin export, a PIB-ului de aproape 4 ori. Cu toate acestea, în [4] se recomandă prudenţă în proiectarea politicilor naţionale de dezvoltare prin ştiinţă şi tehnologie, deoarece este necesar de a percepe, mai profund, efectele globalizării. De asemenea, se consideră că relaţia dintre investiţia C & D şi performanţa economică este, încă, insuficient exploatată. Asemenea politici pun accentul pe activităţi asociate de cercetare ( “Joint research” ) şi pe alte cooperări tehnice dintre întreprinderi şi instituţii din sectorul public. Schemele pentru promovarea cercetării în tehnologie avansată, în parteneriat cu guvernul, sunt deosebit de valoroase, în acest context. Aceste politici acordă importanţă nivelelor înalte de co – brevetare, co – publicare şi de mobilitate a personalului şi implementează reguli ale proprietăţii intelectuale, aplică măsuri specifice pe piaţa muncii şi promovează programe pentru facilitarea continuă a unor asemenea cooperări. De asemnea, aceste politici recunosc importanţa fluxului informal al cunoaşterii şi a accesului la reţelele tehnologice. De aceea, sunt implementate infrastructuri şi politici de susţinere a tehnologiei informaţiei. Aceste politici percep valoarea încurajării dezvoltării fasciculelor inovative şi pe cea a strânsei relaţii producător – utilizator, printre firme şi pe această viziune stabilesc cadrul potrivit politicii competiţiei. În general, acestea urmăresc augmentarea reţelelor inovative şi să proiecteze fluxuri, legături, şi parteneriate, în cea mai eficientă manieră. S.U.A. , prin National Science Foundation (NSF), investeşte în viitorul naţiunii americane, iar viziunea sa strategică este reflectată în modelul prin care selectarea unor proiecte specifice pentru finanţare este realizată printr-un proces de evaluare întemeiat strict pe meritele lor, utilizându-se două criterii: valoarea intelectuală a activităţilor propuse şi impactul lor. Rezultatele directe ale investiţiilor NSF pot fi descrise prin următoarele obiective strategice: Oameni, Idei, Instrumente şi Excelenţă organizaţională. Impactul pe termen lung al investiţiilor NSF este specificat în misiunea sa: „Promovarea progresului ştiinţific, susţinerea sistemului naţional de sănătate, prosperităţii şi bunăstării, asigurarea apărării naţionale şi alte scopuri.” Deşi pe termen scurt au fost întâmpinate unele dificultăţi în conectarea proiectelor de cercetare cu indicatorii de impact pe termen lung, evaluarea globală a demonstrat, de fiecare dată, că au fost îndeplinite aşteptările opiniei publice în raport cu valoarea cercetării şi instruirii în domeniile ştiinţei şi tehnologiei. Decizia privind îndeplinirea cu succes a fiecărui obiectiv se întemeiază, în mare măsură, pe informaţiile conţinute în rapoartele primite de la forurile externe care evaluează programele şi activitatea NSF. Staff-ul NSF examinează rating-urile şi afirmaţiile referitoare la împlinirile semnificative pentru a se asigura că judecăţile sunt justificate. În plus, trebuie să existe dovezi sau exemple care susţin aceste judecăţi. Obiectivele selectate sunt verificate şi validate în fiecare an de către terţe părţi. În procesul de aliniere a bugetului şi indicatorilor de performanţă, obiectivele NSF şi categoriile de resurse sunt puse în corelaţie directă cu resursele bugetare specifice. În esenţă, S.U.A. îşi fundamentează politicile dezvoltării pe conceptul „contractului social al ştiinţei” care presupune existenţa mecanismelor speciale, care asigură echilibrul responsabilităţilor dintre guvern şi ştiinţă.
În cazul unor studii recente [5], prin analiza evoluţiei, pe perioade mari, în diverse ţări,a Produsului Intern Brut (PIB), cercetătorii români arată că investiţiile efectuate în CDI, cu circa 4 –5 ani anterior, se reflectă implicit într-o creştere a PIB – ului. Astfel, în aceste studii se evidenţiază că în perioada 1981 – 1986, Coreea de Sud a efectuat cheltuieli de CDI în valoare de 12,9 miliarde USD, ceea ce a determinat, în asociere cu alţi factori, o creştere a PIB – ului de 1, 2 ori, în anul 1990, faţă de anul 1986. Franţa, în aceeaşi perioadă, a alocat 121,9 miliarde USD pentru CDI. În următoarea perioadă, aceasta prezenta, în anul 1990, un PIB de 1,14 ori mai mare decât în 1986. De asemenea, Noua Zeelandă, care cu 1,91 miliarde USD, alocaţi pentru CDI în perioada 1987 – 1991, obţine o creştere a PIB –ului de 1,2 ori în 1996, faţă de anul 1991. În cazul României s-a observat fenomenul invers. Astfel, aceasta a alocat 1,5 miliarde USD pentru CDI, în perioada 1989 – 1993, ceea ce corespunde la un PIB, în 1998, aproape egal cu cel din anul 1993.
Problemele ce preocupã cercetătorii şi factorii de decizie români se referă la metodele şi instrumentele care să asigure cea mai înaltă creştere economică durabilă, locuri de muncă şi un standard de viaţă ridicat, în condiţiile stabilităţii financiare, contribuind, astfel, la dezvoltarea economiei naţionale. Prin aceasta să contribuie la creşterea expansiunii economice a României în procesul dezvoltării economice şi la dezvoltarea comerţului internaţional românesc pe o bază multilaterală şi nediscriminatorie, în concordanţă cu cerinţele pieţei internaţionale.

3. Contractul social al ştiinţei.

3.1 Conceptul „contractului social al ştiinţei”

Pentru a se valorifica pozitiv experienţa internaţională a dezvoltării, este primordial necesar a se înţelege conceptul „contractului social al ştiinţei” şi a se analiza gradul de actualitate al acestui concept. Contextul apariţiei conceptului de „contract social al ştiinţei” este cel din anii de după cel de-al doilea război mondial, ani în care SUA şi-a dezvoltat un sistem deosebit de performant pentru susţinerea cercetării ştiinţifice. Acest sistem s-a fundamentat pe o viziune care considera ştiinţa ca fiind „fără frontiere”, aceasta putând să înlocuiască frontierele fizice ale Vest-ului american, prin calitatea sa de forţă motrice a creşterii economice, a ridicării standardului de viaţă şi a schimbării sociale [6]. Prin descoperiri ştiinţifice, s-a sperat, nu numai, ca SUA să rămână liderul mondial în tehnologie militară, dar, de asemenea, să se creeze un flux nesfărşit de noi produse comerciale, noi tehnologii medicale şi noi surse de energie, care să fie în beneficiul tuturor oamenilor. Ideea contractului social al ştiinţei este, mai mult, o metaforă, ce provine din raportul către Guvernul american „Science: The Endless Frontier” („Ştiinţa: Frontiera fără sfârşit), elaborat în anul 1945, de Vannevar Bush. Această idee, a contractului social, este, în mod obişnuit, invocată pentru a descrie relaţiile dintre comunităţi ştiinţifice şi Guvrern. Uneori, denumită şi „contract tacit”, această metaforă a prins rădăcini în actualele contracte, care stabilesc relaţiile dintre Guvernul federal şi cercetători. În termeni de politica ştiinţei, „contractul social al ştiinţei” se referă, istoric privind problema, la tot ce înseamnă constituirea sistemului american de cercetare, după cel de-al doile război mondial, aşa cum rezultă din raportul lui Vannevar Bush şi ulterior, din raportul: „Science and Public Policy” Ştiinţa şi Politica Publică}, elaborat de John R. Steelman, în anul 1947. Metafora acestui contract, după cum se arată în [6], este utilă, din mai multe motive.
În primul rând, un contract implică existenţa a două părţi distincte, fiecare cu interese diferite, care caută, împreună, să ajungă la o înţelegere formală, asupra unui scop comun.
În al doilea rând, un contract sugerează şi posibilitatea conflictului, sau, cel puţin, a dispariţiei intereselor. Această interpretare conduce la ideea că, dacă s-au schimbat condiţiile iniţiale, contractul poate fi renegociat. În termenii actuali, metafora contractului sugerează, de asemenea, tratamentul privilegiat acordat comunităţii ştiinţifice, de către guvern. La un moment dat, deputatul George Brown (California), după cum este citat în [6], în acest sens, scria:
„Ştiinţa şi tehnologia, prin ceea ce produc, sunt privite ca o piatră de temelie a trecutului nostru, putere a prezentului nostru şi ca speranţă a viitorului nostru. Din această credinţă, s-a născut un contract neoficial între comunitatea ştiinţifică şi societate. Acest contract conferă privilegii şi libertăţi oamenilor de ştiinţă, în perspectiva că aceştia vor asigura mari beneficii societăţii, în ansamblul său” (1992). Sunt mai multe elemente de bază ale contractului dintre ştiinţă şi guvern.
În primul rând, acesta implică furnizarea unui bun public, de către comunitatea ştiinţifică, respectiv de rezultate utile ale cercetării. Ca bun public de consum, ştiinţa este o investiţie în cultură, asemănătoare investiţiilor în muzee, arte sau în parcurile publice. Dar, pe seama ideologiei guvernamentale şi a cheltuielilor crescânde ale şiinţei în scopul justificării suportului său, ştiinţa este considerată un bun productiv. O a doua caracteristică majoră, a contractului social al ştiinţei, este existenţa mecanismelor speciale, care asigură echilibrul responsabilităţilor, dintre guvern şi ştiinţă. Acest echilibru are în vedere, atât valorile responsabilităţii guvernamentale, cât şi cele ale autonomiei asociate unei comunităţi profesionale independente. Metafora contractului social descrie şi relaţiile din interiorul comunităţilor ştiinţifice. Pe această dimensiune, contractul social al ştiinţei este perceput şi ca un contract, în cadrul căruia, cercetătorii consimt să se supună unor reguli implicite, în producţia cunoaşterii, reguli cum sunt: acurateţea şi adevărul rapoartelor asupra rezultatelor, îndatorirea recunoaşterii ideilor altora etc. Astfel, apartenenţa la comunitatea ştiinţifică, îl lasă pe fiecare liber, dar obligă, în acelaşi timp, la devoţiunea idealurilor muncii ştiinţifice. Ideea contractului social, pentru cercetători, este justificarea normelor privind comportamentul profesional şi suportul fundamental al auto-reglementării. Criticii ocazionali, ai ştiinţei contemporane, pun la îndoială noţiunea vagă de contract social implicit, întrebându-se dacă acesta este suficient să garanteze onestitatea profesională a ştiinţei şi pledând pentru mecanisme mai formalizate pentru supravegherea ştiinţei. Cu toate aceste critici, ideea contractului social al ştiinţei a condus la realizarea unui sistem complicat şi eficient de interacţiuni, care modelează diferitele politici ale ştiinţei liderului incontestabil al lumii: SUA. În anul 1990, a fost publicată, de către „Brookings Institution”, o foarte importantă carte: „American Science Policy since World War II” (Politica americană a ştiinţei, după cel de-al doilea război mondial [7]. După 45 de ani, prin această carte, se face o evaluare a „contractului social al ştiinţei”, praopus prin raportul lui Bush, raport ce a fost prezentat, în iulie 1945, Preşedintelui Truman. Principala constatare a cărţii se referă la raportul lui Bush („Science: The Endless Frontier”): „Acesta, s-a dovedit, a fi cel mai influent document politic din istoria naţiunii”. Ideile lui au condus la modificări legislative importante şi la dezbateri aprinse asupra politicii ştiinţifice, mi bine de o generaţie. În acord cu comentariul din [7], făcut de Antoni Kukliski referindu-se la reforma sistemului polonez al ştiinţei, putem considera de mare actualitate roportul Bush, mai ales pentru ţările în tranziţie, iar, în general, că ar trebui, întotdeauna, să acordăm o atenţie specială unor asemenea documente clasice, care, de multe ori, explică mai bine experienţa istorică, decât o analiză dispersă a unor evenimente sau contribuţii minore. Din perspectivă americană, viitorul contract social are graniţa consensului că, acesta este relevant pentru relaţiile dintre ştiinţă şi politică, în continuare, chiar dacă vechiul contract nu recunoaşte eventualele tensiuni dintre doi parteneri, care, după 45 de ani, au parcurs dezvoltări şi modificări complexe. Se recunoaşte că o guvernare, bazată pe pricipii ştiinţifice, ar distruge democraţia; dar aceasta nu înseamnă că actualele curente politice americane sunt suficient informate sau consiliate de ştiinţă [7]. De aceea, ar fi necesară negocierea unui contract social, care să recunoască aceste tensiuni, ca fiind intrinseci. Aceasta ar duce imense câştiguri şi democraţiei, şi ştiinţei, mai ales, dacă, interacţiunile dintre ele ar beneficia de un mnagement, caracterizat prin fair-play, inteligenţă şi respect reciproc. Agenţii reformei sistemelor de ştiinţă ar putea lua în considerare raportul Bush, ca fiind de mare actualitate, mai ales pentru ţările aflate în tranziţie, iar, în general, ar trebui să acordăm o atenţie specială unor asemenea documente clasice, care, de multe ori, explică mai bine experienţa istorică, decât o analiză dispersă a unor evenimente sau contribuţii minore.

3.2 Ştiinţa şi tehnologia, în Secolul 21

Una din tendinţele majore ale începutului secolului 21 este globalizarea continuă a Ştiinţei, Tehnologiei şi Economiei. De aceea, investiţiile în Ştiinţă şi Tehnologie (S&T) trebuie privite într-un context global.
În cele ce urmează se prezintă principalele trăsături ale acestei globalizări.
a) Investiţiile în S&T
Se constată că multe ţări investesc în S&T, considerându-le ca având un rol cheie în strategia economică. Economia SUA continuă să fie cea mai mare din lume, iar aceasta are cele mai mari cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare (C&D). În mod similar, multe alte ţări industrializate şi în curs de dezvoltare investesc în C&D. Ţările din Europa de Vest realizează asemenea investiţii de mult timp, dar, acum, tări de Asia şi America de Sud au crescut investiţiile umane şi financiare în S & T. Cheltuielile cu C & D, ale SUA, au depăşit valoarea de 200 miliarde USD, încă din 1997. SUA deţine circa 44% din investiţiile în C & D ale ţărilor industrializate, cel puţin la acelaşi nivel cu toate celelalte ţări din G-7, luate împreună (Japonia, Germania, Anglia, Franţa, Italia şi Canada). Cu toate acestea, cheltuialile civile de C & D ale acestei ţări sunt cu 18% mai mari decât cele ale SUA.

b) Educaţie în Ştiinţă şi Inginerie

Din ce în ce mai multe ţări investesc în formarea de cercetători şi ingineri. În perioada 1980-1990, numărul de absolvenţi cu educaţie superioară a crescut rapid în Asia şi Europa. În ceea ce priveşte ţările asiatice, care prezintă o mare creştere a absolvenţilor în ştiinţă şi inginerie (China, India, Japonia, Coreea de Sud, Singapore şi Taiwan), numărul absolvenţilor în ştiinţe naturale s-a dublat în perioada 1975-1995, în timp ce cel de inginerie s-a triplat. Între 1975-1992, Europa de Vest şi-a dublat numărul absolvenţilor din domeniul ştiinţei şi tehnologiei. Aceasta, împreună cu Europa de Est (inclusiv Rusia), în anul 1995, deţine 45 647 titluri de doctor în ştiinţă sau inginerie, 60% mai mult decât SUA şi de circa trei ori, decât ţările asiatice, menţionate mai sus.

c) Forţa de muncă din S & T

Numărul cercetătorilor şi inginerilor angajaţi în C & D a crescut în multe ţări. Din totalul cercetătorilor şi inginerilor C & D din G-7, SUA deţinea, în 1981- 46%, iar, în 1993- 43%. Japonia, în anul 1993, avea 80 de cercetători şi ingineri C & D pentru fiecare 10.000 persoane angajate, comparativ cu SUA, care avea 74.

d) Publicaţiile ştiinţifice

Din anul 1981 şi până în prezent, numărul total al articolelor, publicate în reviste internaţionale S & T influente, a crescut cu circa 20%, comparativ cu creşterea de 8% a articolelor autorilor americani. Această creştere relevă o întâlnire a capacităţilor S & T în câteva regiuni ale lumii. Ponderea Europei a crescut de la 32%, în 1981, la 35% în 1995, mai mare decât a SUA, iar ponderea Asiei a crescut de la 11%, la 15%, în aceeaşi perioadă.
În 1995, jumătate din articolele, din publicaţiile acoperite prin Science Citation Index, aveau autori multiplii şi aproape 30% dintre aceştia implicaţi în colaborare internaţională. Din 1981,până în 1995, în timp ce producţia de articole a crescut cu 20%, numărul articolelor cu autori multiplii a crescut cu 80%, iar numărul articolelor cu co-autori internaţionali a crescut cu 200%.

e) Alianţe internaţionale

Firmele industriale folosesc parteneriatul global de cercetare, ca mijloc de întărire a componenţei de vârf şi de extindere în domenii tehnologice vitale menţinerii segmentelor de piaţă propii. Din anii 1980 şi până în prezent, firmele din întreaga lume, au intrat în peste 4.000 de alianţe multi-firme, care vizau tehnologii strategice.
Mai mult de o treime dintre aceste alianţe s-au format între firme americane şi firme europene sau japoneze. Majoritatea acestor alianţe au fost promovate pentru dezvoltarea tehnologiilor informaţiei.

f) Brevetarea invenţiilor

Numărul investiţiilor străine, brevetate în SUA, a crescut considerabil, cinci ţări având o pondere de 80% (Japonia, Germania, Franţa, Anglia şi Canada). Câteva ţări recent industrializate au intensificat şi ele brevetarea în SUA (mai ales Coreea de Sud şi Taiwan).
Inventatorii americani brevetează, cu succes, în toată lumea. Aceştia au primit mai multe brevete decât alţi inventatori străini din Canada şi Mexic sau din Japonia, Hong Kong, Brazilia, India, Malaiezia şi Tailanda.

g) Know-How-ul tehnologic

SUA este cel mai mare exportator net de know-how tehnologic, redevevenţele şi taxele au ajuns să fie de trei ori mai mari, decât cele plătite de firmele americane firmelor străine, pentru tehnologiile importate. Japonia este cel mai mare consumator al tehnologiilor americane vândute sub forma proprietăţii intelectuale, iar Coreea de Sud, al doilea.

h) Investiţiile directe străine în C & D

În perioada 1985-1995, firmele din SUA au crescut investiţiile lor de C & D, în străinătate, de trei ori mai repede decât cele din ţară. Finanţarea străină de C & D, în SUA, a crescut cu 12,5% pe an, între 1987-1995.
Majoritatea investiţiilor în C & D străine, din SUA, provin din Europa de Vest şi Japonia şi sunt orientate către domeniile medicamentelor, medicinei, industriei chimice şi ale echipamentului electronic.

i) Comerţul internaţional cu produse tehnologice

SUA continuă să fie liderul în producţia de „high-tech”, acoperind o treime din producţia mondială.
În anii 1980,Japonia s-a dezvoltat rapid în domeniul „high-tech”, în detrimentul SUA, dar aceasta din urmă a recuperat, până în anul 1995, segmentul de piaţă pierdut.
Între 1990-1995, trei din patru industrii bazate pe ştiinţă, din SUA, care au format grupuri „high-tech”- a computerelor, farmaceutică şi a echipamentului de comunicaţii – au ocupat piaţa internaţională.

Tendinţe comune privind S & T

În acest context global, politicile guvernamentale internaţionale privind S & T, prezintă urmăroarele tendinţe comune:
În pofida necesităţii de a se limita cheltuielile publice şi de a se reduce deficitele bugetare, sprijinirea C& D rămâne o prioritate a politicii publice a ţărilor OECD. Câteva alte ţări, ca Japonia, Noua Zelandă, Australia etc., au anunţat intenţia lor de a creşte finanţarea publică a C & D. Restricţiile bugetare, privind fondurile pentru cercetare au condus la o mai eficientă utilizare a resurselor, prin programe mai extinse şi mai bune politici de evaluare. Mai multe ţări concentrează suportul guvernamental al C & D în zona unor tehnologii specifice, cum sunt tehnologia informaţiei, energia şi tehnologiile de mediu, biotehnologia şi materiale avansate. Pentru a înfrunta competiţia internaţională, guvernele au reţinut şi au dezvoltat măsuri pentru a întări legăturile dintre ştiinţă şi industrie. Multe ţări din OECD şi altele s-au convins că măsurile fiscale, menite să sprijine C & D industrială, reprezintă o componentă importantă a Politicii publice, destinată creşterii generale a C & D şi stimulării inovării tehnologice.

Politica fiscală internaţională în domeniul C & D

Ţările OECD şi SUA practică politici fiscale, aproape identice, în ceea ce priveşte C & D.
Principalele trăsături ale instrumentelor fiscale C & D, sunt următoarele:
· Practic, toate aceste ţări permit să se deducă 100 % cheltuielile C & D din venitul impozabil, în anul în care au fost efectuate.
· În majoritatea ţărilor, cheltuielile de C & D se pot realiza anticipat sau pot fi deduse pentru 3-10 ani (în SUA există un sistem de cheltuieli anticipate C & D pe 3 ani şi unul de cheltueli anticipate de investiţii de capital C & D, pe 15 ani).
· Aproape jumătate din aceste ţări, inclusiv SUA asigură unele facilităţi de impozitare şi de stimulente pentru C & D, tendinţa fiind de a se utiliza sistemul de grilă de impozitare, treptat scăzută, în funcţie de gradul de orientare către cercetarea fundamentală.
· Câteva ţări au adoptat unele prevederi care favorizează C & D în întreprinderile mici şi mijlocii (în SUA există un sistem special de creditare a C & D, în cazul firmelor mici, la început de activitate şi de asemenea, un sistem federal de granturi C & D).

4 Bibliografie.

1. Joseph E. Stiglitz – Whither Reform ? Ten Years of Ttansition, World Bank, Annual Bank Conference on Development Economics, Washington, Aprilie, 1999.
2. XXX – National Innovation Systems, OECD Publications, Paris, 1997.
3. Ron Johnston – The Conundrums of Innovation, Science, Technology and Innovation, Aprilie 1997, p.23-29;
4. Peter L. Daniels – Translating national R & D investment into trade succes: An exploration into some dynamic linkages, Science and Public Policy, vol.24, Aprilie 1997, p.113-122.
5. Dan C. Badea ş.a. - Studiu integrator al stategiilor de dezvoltare pe termen lung, prin ştiinţă şi tehnologie, Editura INID, Bucureşti, 1999.
6. David, H.Guston, – The Fragile Contract, MIT Press, Massachusetts, 1994.
Kenneth Keinston
7. x x x - Transformation of Science in Poland, State Committee for Scientific Research, Republic of Poland, Warsaw, 1991.
8. x x x - Main Science and Technology Indicators, OECD1998.
9. xxx - National Science Board, Science & Engineering Indicators – 1998, Arlington, VA: National Science Foundation,1998 ( NSB 98 – 1), SUA.
10. x x x -Research and Development Statistics: National Efforts, MoRST, Noua Zeelandă, 1998.
11. Guillermo Cadoza – Learning, innovation and growth: a comparative policy approach to East Asia and Latin America, Science and Public Policy, vol.24, nr.6, Decembrie 1997, p.377-393.
CAPITOLUL II – MODELE ALE DEZVOLTĂRII INOVATIVE PRIN ŞTIINŢĂ

1. Inovarea.

1.1. Inovarea în sisteme informaţionale active

Reacţia inovativă se amorsează prin activarea unei puteri creative de la care se va naşte ideea. Creuzetul favorit al acestei activări poate fi individul, ca atare, dar poate fi şi un grup formal sau informal, în cadrul căruia există un climat fertil inovării. Ideea acţionează întotdeauna la un semnal declanşator, a cărui origine oferă un criteriu pentru clasificarea reacţiilor inovative: originea internă a grupului, ce semnifică introvertirea, sau originea externă, ce relevă extravertirea [1]. Aceasta se activează printr-o largă perspectivă asupra triadei de condiţii exterioare - piaţa, tehnologia, concurenţa - şi permite orientarea sectorului de cercetare-dezvoltare către proiectarea unui produs capabil să înfrunte mediul, cu o probabilitate de succes mai mare. Având piaţa la origine, inovarea se naşte într-un creuzet al “şocului”, între o nevoie şi una sau mai multe tehnologii. Şocul poate interveni sub diverse forme: un transfer, o asociere de idei, o previziune, o coincidenţă etc. Nevoia poate fi constatată, recunoscută ca potenţială sau imaginată şi ca atare proiectată. Din şocul acesta, acolo unde este favorizat prin deschiderea cea mai largă - uneori de piaţă, alteori de tehnologie, în interior ori în exterior - rezultă reacţia purtătoare a primului germene inovativ. De aceea, acest germene apare ca un rezultat al hazardului, care nu favorizează decât spiritele pregătite (aşa cum se exprima Pasteur). Comportamentul dual deschidere – reacţie se afirmă, astfel, în centrul actului inovativ. Câmpul său de acţiune se poate limita la prezent şi se poate răspândi pe distanţe mari în spaţiu, la limită, în întreaga lume. El poate, de asemnea, detecta, în prezent, ceea ce anunţă viitorul, trecând în domeniul anticipaţiei şi incitând, înaintea altora, comportamentele viitoare. Utilizarea viziunii evoluţioniste duale în explicitarea inovării umane este determinată şi de existenţa necesităţii, s-ar putea spune, matematică, pentru creativitate umană, datorită faptului că modul în care percepţia umană lucrează este cel al unui sistem informaţional cu auto-organizare [2]. Astfel de sisteme au nevoie de creativitate şi de provocări. În ultimii ani, în domeniul afacerilor s-au “jucat” trei jocuri majore: cel al restructurării, cel al reducerii costurilor şi cel al caliăţii. Ce se întâmplă, însă, când un competitor este la fel de competent şi de “eficient în privinţa costurilor”, comparativ cu un altul? În mod evident, este nevoie de o gândire creativă, de inovare, astfel încât unul dintre competitori să capete un avantaj faţă de celălalt. Există aserţiunea, conform căreia creativitatea aparţine lumii “artei” şi că, oricum, este o problemă de talent. În lucrarea “Serios Creativity” [2], Eduard de Bono arăta că acest mod de a înţelege creativitatea este depăşit. Raţiunile pentru care nu s-a acordat, până în prezent, atenţia cuvenită creativităţii sunt:
■ În primul rând, cea care considera că orice idee creativă valabilă trebuie, întotdeauna, să fie logică în perspectivă; dacă nu ar fi aşa, atunci nu ar exista posibilitatea de a se vedea valabilitatea ideii şi ea ar fi doar o “idee nebună”. De asemenea, dacă fiecare idee valabilă creativă ar fi logică în perspectivă, atunci, natural se poate presupune că asemenea idee ar fi putut să fie aflată prin logica de la început şi, deci, creativitatea nu ar mai fi fost necesară. Aceasta este principala cauză culturală pentru care nu s-a acordat o atenţie serioasă creativităţii. După evaluarea lui Eduard de Bono, aproximativ 95 % din lumea academică are această viziune [2]. Într-un sistem informaţional pasiv (sistem organizat extern) este corect să se considere că o idee, care este logică în perspectivă, trebuie să fie accesibilă logic de la început. Dar nu este acelaşi lucru pentru un sisten informaţional activ (sistem auto-organizat), în care asimetria modelelor înseamnă că o idee poate fi logică şi, chiar, evidentă în perspectivă, dar invizibilă pentru logica primului moment. Acest lucru poate fi vizibil doar pentru cei care sunt capabili să se deplaseze din paradigma sistemelor organizate extern, în paradigma sistemelor auto - organizate.
■ În al doilea rând, unii cred în importanţa şi realitatea creativităţii, dar fără a se putea face nimic asupra ei. În acest caz, creativitatea apare ca un har semimistic, pe care unii oameni îl posedă, iar alţii nu. Într-o asemenea viziune există o considerabilă confuzie între creativitatea artistică (care, adesea, este noncreativă) şi abilitatea de a schimba conceptele şi percepţiile. Aici, singurul lucru care ar putea fi făcut ar fi acela de a găsi oamenii creativi şi de a-i încuraja.
Pentru cei ce cred că abilităţile gândirii creative pot fi îmbunătăţite prin efort direct şi prin atenţie, există două dificultăţi:
- inhibiţia (teama de a greşi şi teama de eşec) este cea care împiedică asumarea riscului creativităţii. Există credinţa că înlăturarea inhibiţiei este suficientă pentru ca o persoană să devină creativă, ceea ce ar însemna că nu ar mai fi necesar “brainstorming-ul” ci, doar, “brain-sailing-ul”.
- gândirea creativă este tratată ca ceva “neserios” şi este devalorizată ca fiind ceva periferic, pe care doar “oamenii nebuni” o folosesc [2]. Includerea atributului de “serios”, pe lângă creativitate, vrea să arate, tocmai, că este necesar să ne despărţim de atributul “crazy” (după expresia lui Eduard de Bono) care, de obicei, este ataşat creativităţii.
Există unii care cred că instrumentele sistematice şi deliberate nu pot conduce la creativitate, pentru că orice structură va limita imediat libertatea. Există, într-adevăr, structuri restrictive, dar există şi structuri care eliberează (de exemplu, o notaţie matematică adecvată). Gândirea creativă (gândirea laterală) poate fi privită ca un tip special de operare a informaţiei, pe lângă altele ca : logica, simularea pe computer etc. A înţelege logica creativităţii înseamnă să fie vizat comportamentul sistemelor informaţionale cu auto-organizare; acestea sunt sisteme care formează şi utilizează modele. După înţelegeea logicii creativităţii, al doilea nivel este cel care se referă la motivaţie, adică la voinţa unei persoane de a face o pauză, o ruptură a pragmatismului cotidian şi de a se focaliza pe anumite puncte şi apoi de a face puţină gândire laterală. Este nevoie de creativitate şi pentru a deveni liberi de structurile temporale, care au fost instaurate de o secvenţă particulară a experienţei. Deci, în orice sistem cu auto-organizare este necesară creativitate, deoarece creativitatea nu este doar o cale simplă de a face lucrurile mai bine; fără ea, nimeni nu este capabil să utilizeze informaţia şi experienţa, care sunt, deja, la îndemână pentru utilizare şi care sunt închise în structuri vechi, modele vechi, concepte şi percepţii vechi. Managementul de întreţinere este puternic orientat spre “rezolvarea problemelor”, dar într-o lume dinamică, acest tip de management nu mai este suficient; este nevoie de o gândire creativă, de diferenţiere şi de iniţiative de marketing. Competiţia nu mai este suficientă; competiţie înseamnă a concura, în aceeaşi cursă cu competitorii, în care comportamentul unuia este, în mare, determinat de comportamentul celorlalţi competitori. De aceea, este necesară, ceea ce s-ar putea numi “Supra / petiţie”, care ar însemna “a crea propria ta cursă”, sau de a crea noi “monopoluri ale valorii” [2]. O asemenea observaţie poate avea o semnificaţie aparte pentru înţelegerea acestei paradigme a monopolului valorii, mai ales, dacă ţinem seama că Huberman arăta, într-o viziune aproape nietzscheniană, că inovarea se realizează prin necesitatea creativităţii care învinge rezistenţa socială [3]. De altfel, după observaţiile psihologilor, indivizii rezistă, cu tenacitatea cea mai mare, exact în punctul în care presiunea schimbării a atins valoarea maximă. Interpretare ce are sens, deoarece:
- informaţia poate fi (şi este) putere;
- informaţia asigură climatul concurenţial.
Aceste “monopoluri ale valorii” se bazează, în mare, pe valori integrate. Dacă, într-o primă fază, businessul a fost cel al “produselor şi serviciilor”, apoi cel al “competiţiei”, acum se poate vorbi de faza “valorilor integrate”. În această fază este mare nevoie de creativitate. Este adevărat că, dacă am avea informaţie perfectă într-o situaţie particulară, atunci gândirea nu ar mai fi necesară. Dar această şansă este mică şi avem nevoie de gândire pentru a căuta sensul în informaţie şi nu doar în gândire “analitică”. Majoritatea oamenilor de ştiinţă şi oamenii de afaceri cred că dacă doar se analizează datele, atunci se vor găsi idei noi. Din păcate, acest lucru nu este adevărat, deoarece mintea poate să vadă doar ceea ce este pregătită să vadă. Analiza datelor permite selectarea, din repertoriul vechilor idei, a aceleia care se potriveşte. Deci, analiza nu produce idei noi. Dacă se doreşte o idee nouă, este necesar să existe capacitatea minţii de a începe, cu creativitate, o idee nouă, care să fie, apoi, comparată cu realitatea. O ipoteză este o “ghicire”, o “speculaţie”, sau, cum spunea Novalis, o “plasă de pescuit”. Ipoteza dă un cadru prin care se poate privi la informaţie ca prin “ochelari de cal” [2]. O ipoteză ar trebui să deschidă posibilităţile, dar, adesea, ea le închide, pentru că se presupune că ipotezele ar trebui să fie rezonabile şi atunci nu există altă alternativă de succes decât schimbarea paradigmelor. Este nevoie, deci, de gândire creativă, de tehnici şi metode pentru schimbarea paradigmelor şi conceptelor. Este surprinzător, dar benefic pentru înţelegerea acestor concepte, ceea ce, cu mult timp în urmă, formula Gaston Bachelard, în Dialectica spiritului ştiinţific modern [4] : “Se confundă aproape mereu acţiunea decisivă a raţiunii cu recurgerea monotonă la certitudinile memoriei … A întoarce raţionalismul dinspre trecut spre viitorul spiritului, dinspre amintire spre tentativă, dinspre elementar spre complex, dinspre logic spre supralogic, iată sarcini indispensabile unei revoluţii spirituale”. Dar şi mai surprinzător este faptul că Gaston Bachelard, în lucrarea mai sus menţionată, îl citează pe Dostoievski, care a putut scrie că “raţiunea cunoaşte numai ce a reuşit să înveţe”. Şi, totuşi, pentru a gândi, de câte lucruri nu va trebui, mai întâi, să te dezveţi ? În sensul acestei paradigme, Gaston Bachelard susţinea că trebuie redată raţiunii umane funcţia sa de turbulenţă şi agresivitate [4]. S-ar contribui, astfel, la întemeierea unui supraraţionalism care ar înmulţi ocaziile de gândire, iar, în mod vizionar, Bachelard mai scria că “atunci când îşi va fi găsit doctrina, acest supraraţionalism va putea fi pus în corelaţie cu suprarealismul, căci sensibilitatea şi raţiunea vor fi deopotrivă redate fluidităţii lor”.
Cultural, au fost dezvoltate excelente metode de procesare a informaţiei, dar nu şi de percepere a ei. Producerea “ingredientelor” pentru procesarea informaţiei este rolul percepţiei. Percepţia organizează lumea în x şi y, care apoi sunt tratate matematic. Ea ne dă observaţiile şi propoziţiile pe care apoi, le procesăm cu logica. Tot ea ne dă cuvintele şi alegerea cuvintelor cu care gândim despre orice. Nu s-a făcut mare lucru despre percepţie, pentru că nu a fost înţeleasă [2]. S-a presupus mereu că percepţia operează, ca şi procesarea, într-un sistem informaţional pasiv, organizat extern. Doar în ultimele decenii s-a început înţelegerea comportamentului sistemelor informaţionale autoorganizate şi al reţelelor neuronale auto-organizate. Abia de acum încolo există modele conceptuale pentru a se începe înţelegerea percepţiei, umorului şi creativităţii. A devenit din ce în ce mai evident că inovarea are loc în faza perceptuală a gândirii. Aici se formează percepţiile şi conceptele şi tot aici ele trebuie să fie schimbate. Astfel, apare rolul central al percepţiei în gândirea creativă şi cum gândirea laterală este strâns legată de gândirea perceptuală, cea mai mare parte a gândirii ordinare are loc în faza perceptuală; majoritatea greşelilor în gândire sunt inadecvări ale percepţiei, mai degrabă, decât, greşeli de logică.
Tradiţia a pus logica deasupra percepţiei şi a generat un sentiment inconfortabil în raport cu fluiditatea şi “posibilităţile percepţiei”, căutându-se un refugiu în aparenţele certitudinii adevărului “logic”. Cu percepţia nu vedem lumea aşa cum este, ci aşa cum o percepem, modelele percepţiei fiind construite de o anumită secvenţă temporală a experienţei, care ne poate împiedica să vedem “viitorii”, pentru care suntem înzestraţi să-i putem alege. Se crează o sferă personală a percepţiei, în interiorul căreia totul este logic. Aceasta aduce aminte de remarca Sfântului Augustin cu privire la dezordinea (haosul) creat de cel care “percepe” doar un fragment al mozaicului şi acţionează la nivelul întregului, pentru a face ordine. Evident, rezultatul este haosul. Logica este corectă, dar dacă percepţia este limitată, atunci rezultatul ar putea fi neadecvat. Din sfere logice diferite rezultă comportamente diferite, dar fiecare individ se comportă adecvat în sfera sa logică. De aici, provine nevoia de instrumente de lărgire a percepţiei în mod creativ şi apelând chiar la “logica” apei - substanţa ideală din natură. “Logica” apei este logica percepţiei faţă de “logica” stâncii, care reprezintă logica tradiţională a procesării [2]. Stânca are o formă permanentă şi stabilă, iar apa se adaptează, se “potriveşte” vasului sau circumstanţelor. Percepţia depinde de context, experienţă, emoţii, puncte de vedere, cadru etc. Ca şi apa, percepţia se construieşte în straturi ce se “compun” pentru a da o percepţie totală. O stâncă este statică; apa este fluidă şi curge. “Logica” stâncii se ocupă cu “ce este”, pe când “logica” apei şi percepţia se ocupă cu “ce ar putea fi”. Stânca are un contur, o margine bine conturată, iar apa are margini fluide; acestea se relaţionează cu logica “fuzzy” a percepţiei. Percepţia caută înţelesuri şi încearcă să găsească sensul celor prezente. Ea caută, de asemenea, ca şi apa, o stare stabilă (în termenii reţelei neuronale din creier). Pentru a fi creativi, este important să ne dăm seama de fluiditatea percepţiei şi de posibilitatea percepţiilor multiple, fiecare fiind valabilă. Acest lucru este esenţial pentru o gândire creativă, pentru a înlocui “este” cu “poate fi”. La sfârşitul gândirii creative, totuşi, avem nevoie să revenim la logica stâncii, pentru a prezenta ideile care sunt solide, bune de înfăptuit şi cu valoare testabilă. Dar pentru a ajunge la ele, mai întâi este nevoie de fluiditatea logicii apei şi de gândirea laterală.

1.2. Inovarea în sistemul antreprenorial

Inovarea este instrumentul specific al sistemului antreprenorial [5]. Este actul care înzestrează sistemul cu o nouă capacitate de a crea bogăţie. Inovarea crează un mijloc al cărei întrebuinţare înzestrează ceva din natură cu valoare economică. Un exemplu, dat de Peter F. Drucker [5], este deosebit de elocvent: “Până acum un secol, nici uleiul mineral care ieşea din pământ, nici bauxita-minereul din care se extrage aluminiu- nu erau mijloace. Erau nişte neplăceri: ambele făceau pământul nefertil. Mucegaiul era o calamitate, nu un mijloc. Bacteriologii făceau eforturi disperate pentru a-şi proteja culturile de bacterii împotriva contaminării cu această ciupercă, Apoi, în anii ’20, un medic londonez, Alexander Fleming a realizat că această era exact distrugătorul de bacterii pe care îl căutau bacteriologii, iar mucegaiul a devenit un mijloc valoros”. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru sfera socială şi pentru cea economică. Nu există resurse mai mari în economie decât “puterea de cumpărare”. Dar puterea de cumpărare este creaţia unui antreprenor inovativ. Webster (citat în [6]) defineşte inovarea drept “abilitate de a aduce ceva nou în existenţă”. Alţii consideră că inovarea este un proces uman care conducela un rezultat nou, util (rezolvă o problemă existentă şi satisface o nevoie) şi inteligibil (poate fi reprodus) [5, 6]. O foarte utilă definiţie a inovării provine din literatura recentă asupra psihologiei sociale. După Amabile (citat în [6]), un produs sau o reacţie vor fi judecate ca fiind inovative până la limita în care sunt noi şi compatibile, utile, corecte sau valabile scopului vizat, iar scopul fiind, mai degrabă, euristic, decât unul algoritmic. Scopurile algoritmice sunt guvernate de reguli fixe. Calea către soluţie este clară şi bine orientată. Algoritmul trebuie dezvoltat dintr-un start, care implică o nouă interacţie dintre persoane, un scop şi un mediu social. Dar care sunt caracteristicile persoanelor creative? Poate fi oricine inovativ ? S-au făcut multe consideraţii în legătură cu lista de trăsături ale persoanei creative. După o aproape exhaustivă revizie a literaturii de specialitate, Roe propune următoarea listă cu trăsături ale persoanei creative [7] :

► Deschidere către experiment. ► Atenţie – văzând lucruri în moduri neuzuale.
► Curiozitate. ► Acceptare şi reconciliere între opoziţii aparente.
► Toleranţa ambiguităţii. ► Independenţa judecăţii, minţii şi a acţiunii.
► Nevoia şi asumarea autonomiei. ► Auto-încredere.
► Voinţa riscului calculat. ► Perseverenţă.
► Nu este subiectul standardelor şi controlului de grup.
La această listă, Raudsepp (citat în [2]) mai adaugă următoarele trăsături:
► Sensibilitate faţă de probleme. ► Fluenţă – abilitate de a genera un mare număr de idei.
► Flexibilitate. ► Originalitate.
► Empatie sentimentală. ► Deschidere către fenomenele subconştientului.
► Motivare. ► Libertate faţă de teama eşecului.
► Abilitate la concentrare. ► Gândirea în imagini.
► Selectivitate.
Pentru a răspunde şi la întrebarea dacă poate fi oricine inovativ, este de preferat modul concis în care John. J. Kao se exprimă : “Logica fără pasiune este sterilă, în timp ce inspiraţia fără analiză este adesea arbitrară sau nechibzuită” [6]. Există mai multe stadii ale inovării. Aceasta începe cu interesul : trebuie să fie ceva irezistibil intrisec problemei. Interesul este urmat de stadiul pregătirii, în care se elaborează agenda intelectuală, mai mult în mai mare măsură chiar decât ar face-o cineva care ar pleca într-o excursie. Incubarea urmează ca o intuitivă şi ardentă muncă asupra problemei. Iluminarea urmează ca o ieşire intuitivă la lumina deplinei descoperiri. În final, rezultatul trebuie verificat, iar în stadiul exploatării, acesta trebuie să producă valoare adăugată. Atenţia acordată de diverşi autori inovării, atunci când analizează antreprenoriatul, este determinată de legăturile intrinseci dintre creativitate şi antreprenoriat. Un antreprenor poate fi definit ca fiind cineva care este sensibil la oportunităţi şi are simţul libertăţii atât în sens personal, cât şi în sens organizaţional, pentru a acţiona asupra oportunităţii.Antreprenoriatul are conotaţia implementării (doing). În timp ce inovarea implică o viziune asupra a ceea ce este posibil, antreprenorul transpune viziunea creată în acţiune, într-o viziune umană care ghidează munca grupurilor de oameni. Dacă termenul de inovare sugerează procesul de implementare, prin care inspiraţia creativă conduce la rezultate practice, atunci antreprenoriatul este procesul uman şi organizaţional prin care inovarea are loc.

2. Transferul de tehnologie

2.1. Definiţii şi mecanisme generale ale transferului de tehnologie

Transferul de tehnologie implică o serie de relaţii, de tip formal şi informal, între unităţile de cercetare – dezvoltare şi sectoarele economice publice şi private. Scopul transferului îl constituie întărirea economiei pe un teritoriu, prin accelerarea aplicării noilor tehnologii şi resurse pentru satisfacerea necesităţilor şi oportunităţilor sectorului privat şi public. Transferul de tehnologie este procesul prin care cunoştinţe, facilităţi sau capacităţi existente, finanţate din foduri publice de cercetare – dezvoltare, sunt folosite în scopul satisfacerii unor necesităţi publice şi private [8]. În principiu, între rezultatele eforturilor de transfer tehnologic de succes, se pot evidenţia îmbunătăţirea produselor, eficientizarea serviciilor, perfecţionarea proceselor de fabricaţie, realizarea unor produse noi destinate desfacerii pe pieţe naţionale şi internaţionale. În esenţă, procesul de transfer tehnologic presupune trei entităţi, aflate într-o relaţie de cooperare. Aceste entităţi participă, în funcţie de activitatea specifică a fiecăreia, la schimbarea tehnologică, care presupune:
● Elaborarea concepţiei de bază (creaţia tehnologică).
● Experimentarea relevantă economic, privind produsele şi procesele.
● Difuzia cunoştinţelor de bază şi a aplicării lor.
Astfel, transferul de tehnologie este perceput, în accepţiunea cea mai generală, ca transfer al rezultatelor cercetării din unităţile de cercetare – dezvoltare (universităţi, institute de cercetare), în firmele de afaceri sau în alte componente ale societăţii [9]. Cele trei entităţi care participă la transferul de tehnologie au ca obiectiv accelerarea utilizării economice a rezultatelor cercetării, implicând tranziţia de la invenţie la inovare şi difuzarea de succes pe piaţă, creând astfel valoare adăugată. Pe plan internaţional se constată dezvoltarea unei largi reţele de organizaţii pentru promovarea competitivităţii şi a transferului de tehnologie. Aceste organizaţii s-au constituit ca sisteme de interfaţă între unităţile de cercetare şi firmele industriale. Dintre cele mai cunoscute organizaţii internaţionale de transfer tehnologic, menţionăm :
■ Federal Laboratory Consortium for Technology (FLC), Washington, SUA.
■ Association of University Technology Managers (AUTM), Norwalk, SUA.
■ Competitive Technologies Inc. (CTI), Fairfield, SUA.
■ British Technology Group (BTG), London, Anglia.
■ Technology Transfer Defense Evaluation Research Agency (DERA), Kenilworth, Anglia.
■ Institute for Industrial Technology Transfer (IITT), Champs sur Marne, Franţa.
■ Bayern Innovativ Centre for Technology Transfer, Nurnberg, Germania
În ultimii 15 ani au fost constituite în SUA şi Europa de Vest din ce în ce’ mai multe asemenea organizaţii. Astfel, în SUA, numărul organizaţiilor de transfer tehnologic a crescut de la 100, în anul 1983, la 400, în anul 1991. În Germania, între anii 1983 – 1988, au fost înfiinţate 70 de organizaţii de transfer tehnologic, iar în Franţa, numărul acestor organizaţii a ajuns la 40. Treptat, după anul 1989, în contextul tranziţiei la economia de piaţă, asemenea organizaţii au apărut şi în Europa Centrală şi de Est. Funcţiunile principale ale acestor organizaţii sunt de intermediere şi stimulare a transferului tehnologic. Prin asigurarea de facilităţi şi servicii tehnologice, aceste organizaţii urmăresc aplicarea inovării, a transferului de tehnologie şi a managementului calităţii pentru creşterea competitivităţii intreprinderilor, precum şi acordarea de consultanţă şi asistenţă organizaţiilor de cercetare – dezvoltare în vederea adaptării la noile cerinţe ale globalizării.
Obiectivele specifice ale activităţii organizaţiilor de transfer tehnologic sunt :
a) Sprijinirea întreprinderilor industriale în scopul :
- aplicării de noi tehnologii şi modernizării celor existente ;
- îmbunătăţirii potenţialului de cooperare cu parteneri internaţionali ;
- atragerii de fonduri nerambursabile şi rambursabile, inclusiv fonduri de capital – risc ;
- perfecţionării managementului calităţii.
b) Sprijinirea organizaţiilor de cercetare – dezvoltare pentru ca acestea :
- să poată transfera rezultatele cercetării în economie ;
- să poată coopera şi asista întreprinderile în vederea aplicării de noi tehnologii şi modernizării celor existente ;
- să se poată adapta mai uşor la fenomenul globalizării.
c) Sprijinirea programelor naţionale, regionale şi internaţionale, prin :
- efectuarea de studii şi cercetări privind politica ştiinţei şi strategia dezvoltări ;
- atragerea de noi participanţi la programele publice, corelat cu o mai bună informare a acestora ;
- atragerea de noi surse de co – finanţare a programelor.
d) Creşterea gradului de informare şi de conştientizare asupra conceptelor de inovare,de calitate şi de transfer tehnologic prin :
- dezvoltarea şi implementarea de programe educative privind conceptele de inovare, de calitate şi de transfer tehnologic ;
- acţiuni de diseminare a informaţiilor din ştiinţă, tehnologie, inovare, inclusiv prin mijloacele tehnologiei informatice ;
- activităţi de formare / perfecţionare a resurselor umane implicate;
- activităţi de sprijin metodologic şi logistic în beneficiul doctoranzilor ;
- atragerea tinerilor absolvenţi la activităţile programelor specifice ;
- acţiuni de promovare a conceptelor de inovare, de calitate şi de transfer tehnologic în cadrul firmelor şi în rândul publicului.

2.2. Transferul de tehnologii prin investiţii directe.

Cercetările asupra transferului internaţional de tehnologii nu au dezvoltat, încă, un cadru clar, în limitele căruia să se efectueze o analiză completă [10]. De aceea, concluzii utile se pot structura studiindu-se transferul de tehnologii prin investiţii directe, efectuat de către ţările dezvoltate în regiunile mai puţin dezvolvate. Transferul de tehnologii din Japonia către Asia de Est a evoluat progresiv, pe măsură ce producţia firmelor japoneze s-a externalizat şi s-a dezvoltat cu succes. Într-un studiu al Institutului Naţional de Politica Ştiinţei şi Tehnologiei al Japoniei [10] s-au analizat efectele investiţiilor directe într-un grup de ţări format din Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong, Singaapore Tailanda şi Malaiezia.Dezvoltarea afacerilor internaţionale a transformat transferul de tehnologii într-un proces complex şi dificil de abordat. Vechile cercetări asupra transferul tehnologic internaţional şi-au pierdut valabilitatea. De aceea, studiul citat mai sus pune problema elaborării unor metode de măsurare şi de analiză potrivite tendinţei către economia fără graniţe (globalizare) şi competiţia inovativă. Cunoscuta teorie a ciclului produsului (a lui Raymond Vernon), o teorie a proceselor de transfer al tehnologiilor de producţie în diverse zone geografice, susţine că invenţia tehnologică apare în ţările bogate (unde există niveluri mari de salarizare) şi că tehnologia este transferată, în special, în ţările cu niveluri reduse de salarizare, în funcţie de maturitatea tehnologiei. Expansiunea companiilor multinaţionale a determinat apariţia unei devieri de la teoria ciclului produsului, care argumenta că bazele de producţie sunt transferate din ţările dezvoltate în ţările semidezvoltate, iar din acestea, în ţările în curs de dezvoltare, în corespondenţă cu nivelul tehnologiei. Viteza cu care noile tehnologii se difuzează este cu mult mai mare acum, faţă de orice alt stadiu anterior. Se constată multiplicarea cazurilor în care deciziile privind zona potrivită pentru producţie, se bazează mai puţin pe tehnologie sau pe nivele de salarizare şi mai mult pe strategia corporativă a companiilor de producţie. Globalizarea economiei este cea care induce strategii corporative la o scară fără precedent, până în prezent. Globalizarea economiei a căpătat noi dimensiuni şi relevanţe, în contextul fuzionării a tot mai multor firme transnaţionale. Acest adevărat fenomen economic a cunoscut o creştere de 50 % în 1998, faţă de anul 1997, numărul companiilor implicate dublându-se comparativ cu anul 1996 [11]. Fenomenul fusese idendificat mai de mult de către Martin Carnoy, profesor de economie la Universitatea Standford (SUA), care arăta că “marile companii multinaţionale continuă să se dezvolte rapid şi să influenţeze schimbările din economia mondială. De asemenea, ele domină comerţul dintre ţările industriale şi controlează mişcările capitalului internaţional “[12]. Tranziţia către economia fără graniţe a avansat într-o asemenea măsură, încât companiile au depăşit teoria ciclului produsului şi au dezvoltat ceea ce se numeşte structură simultană de producţie mondială. Acesta este procesul care necesită formarea unei teorii privind relaţia dintre investiţiile străine şi transferul de tehnologie [13]. În formarea acestei noi teorii, chiar tehnologia ar trebui reconsiderată, după cum se preciza, cu mulţi ani în urmă, respectiv termenul de transfer al tehnologiei ar trebui regândit, deoarece acesta apare, mai degrabă, a fi un “eufemism“, atât timp cât el se referă la “ceva“ care poate fi vândut şi, deci, este o marfă care participă la circuitul economic [14, 15]. Revenind la studiul privind transferul de tehnologie al companiilor japoneze [10], este util de a evidenţia metodele folosite. În acest studiu s-au analizat producătorii majori de televizoare color şi camere TV, care şi s-au amplasat companii de asamblare în Asia de Est. Criteriul de analiză efectuată asupra acestor producători a fost nivelul transferului de tehnologie şi cel al inovării. În primul rând, s-au examinat diverse componente majore din structura televizoarelor color şi a camerelor TV, în conexiune cu sursele de livrare. Pe baza acestei examinări, s-a estimat ce tehnologie a fost transferată şi unde. Această metodă clarifică situaţiile contextuale dintre transferul de tehnologie intrafirmă şi interfirme. În al doilea rând, s-a considerat efectul determinat de progresul tehnologic asupra transferului de tehnologie. A fost investigat, de asemenea, procesul inovativ la fabricarea camerelor TV. S-a realizat o analiză calitativă privind efectul fiecărui avans tehnologic, care a apărut în producţia televizoarelor color şi camerelor TV, efect care s-a manifestat asupra transferului de tehnologie. Rezultatele şi concluziile acestui studiu sunt următoarele :
1) În cazul televizoarelor color, transferul de tehnologie din Japonia în Asia de Est a progresat prin investiţiile directe ale firmelor japoneze. Există o diferenţiere, pe componente, a gradului de transfer tehnologic. În cazul camerelor TV, progresul transferului de tehnologie a fost mai lent, decât în cel al televizoarelor color. În plus, transferul de tehnologie poate fi divizat în transferul de tehnologie în interiorul firmei (intrafirmă) şi în transferul de tehnologie în afara firmei (interfirme). Din acestă perspectivă, al doilea tip de transferul de tehnologie a fost, practic, neglijabil.
2) Procurarea pieselor şi componentelor se realizează prin reţeaua producătorilor majori japonezi din ţara de origine şi din Asia de Est. Acest fenomen este explicat prin faptul că există limite structurale în dezvoltarea tehnologică, care crează un handicap Asiei de Est în direcţia dezvoltării tehnologiei de producţie a componentelor şi a realizării lor prin producţia autohtonă.
3) Progresul tehnologic a apărut în paralel cu expansiunea producţiei externalizate, aceasta acţionând asupra promovării transferul de tehnologie.
S- a observat că o tehnologie poate fi încorporată într-o piesă, componentă, într-o maşină sau într-un subansamblu de echipament şi că aceasta poate circula. Asia de Est s-a adaptat bine acestei circulaţii. Circuitele integrate din aplicaţiile electronice sunt un exemplu. În acest caz, tehnologia de vârf este folosită într-o “cutie neagră“ şi, drept efect, tehnologia actuală devine mai dificil de transferat. Rezultatele acestui studiu scot în evidenţă şi alte problematici, mult mai generale, care pot constitui subiect de analiză. Zonele din care firmele japoneze ce operează în Asia de Est se aprovizionează s-au diversificat. Tehnologia de producţie a componentelor electronice a avansat în mod remarcabil. În cazul ţărilor din Asia de Est, pentru a înţelege mai bine transferul de tehnologii, ceea ce trebuie analizat nu este produsul final, ci producţia componentelor principale. Pe linia acestei cooperări, Japonia şi ţările din Asia de Est au strânse relaţii tehnologice şi economice. De asemenea, multe ţări arată un interes deosebit pentru ştiinţa şi tehnologia japoneză, solicitând transferuri tehnologice, pentru ridicarea propriilor nivele tehnologice. Dar percepţia transferului de tehnologie diferă considerabil între Japonia şi ţările din Asia de Est. În Japonia, în general, se gândeşte că creşterea investiţiilor directe în străinătate de către sectorul privat a contribuit la dezvoltarea ţărilor “recipient“. Se crede că, prin construcţia de fabrici, angajarea muncitorilor autohtoni, asigurarea educaţiei şi instrucţiei, firmele japoneze au mărit prin investiţiile lor productivitatea în ţările “recipient“. Pe de altă parte, există atitudini, în ţările “recipient“, care exprimă ideea că transferul tehnologic al firmelor japoneze este iadecvat şi că acesta trebuie să transfere ocupaţii cu tehnicitate mai ridicată şi muncă pentru muncitorii locali, în scopul avansului tehnologic al ţărilor în curs de dezvoltare. Astfel, transferul de tehnologii a devenit o problemă politică. O astfel de discuţie nu poate avea loc fără o clară înţelegere a stării transferului de tehnologie. Unul dintre motive este acela că termenul de ”transfer de tehnologie” este abstract şi dificil de înţeles [10]. Teoria « tehnologiei compatibile » sugerează să transfere acea tehnologie cu care ţările în curs de dezvoltare să înceapă avansul lor tehnologic. Această teorie se bazează pe ideea că aceste ţări se confruntă cu o gamă largă de probleme în procesul asimilării tehnologiei. Respectiva teorie a fost inspirată de succesivele eşecuri la introducerea fabricilor în ţările în curs de dezvoltare, de către ţările dezvoltate, între anii 1960-1970. Teoria « tehnologiei compatibile » stipulează că forma cea mai bună a tehnologiei pe care ţările dezvoltate o pot transfera în ţările în curs de dezvoltare, este aceea pe care experţii tehnici locali o pot administra. Relaţiile interactive dintre schimbarea tehnologică, patrimoniul cultural, inovaţiile instituţionale şi dezvoltarea economică pot fi studiate pentru a găsi cauzele succesului în ţările care au avut experienţa dezvoltării şi a transferului de tehnologii. Asemenea exemple de succes sunt reprezentate de complexele transformări socio-tehnologice ale dezvoltării SUA, Japoniei şi Suediei şi sunt analizate, pe larg, de Ake Anderson, Lakshmanan T.R. şi Wei-Bin Zhang- un grup de cercetători de la Institutul de Studiu al Viitorului (Suedia) şi de la Centrul de Studii Energetice şi de Mediu (SUA) [16]. Inspirate de succesul unor ţări ca SUA, Japonia sau Suedia, multe ţări în curs de dezvoltare au încercat, în ultimele patru decenii, experienţa transferului de tehnologii moderne. Experienţa unor ţări ( Coreea de Sud, Taiwan, Singapore etc. ), unde există nivele moderate sau ridicate de redresare tehnologică şi rate înalte de creştere economică, confirmă cât de complex este procesul modernizării prin transfer tehnologic, chiar în condiţiile în care aceste ţări s-au bucurat de un sprijin special. Problemele cu care s-au confruntat aceste ţări, prin angajarea în experimentul dezvoltării prin transfer de tehnologie au fost în principiu următoarele :
● definirea elementelor dezvoltării de succes bazate pe transfer de tehnologie ;
● condiţiile de introducere a tehnologiilor transferate, astfel, încât să se asigure o creştere economică substanţială ;
● procesele ce se pun în mişcare la transferul de tehnologii şi/sau modificarea acestora în concordanţă cu disponibilităţile locale de aprovizionare, cu preţurile şi contextul social local ;
● inovaţiile care pot apărea în cursul transferului tehnologic ;
● modul de motivare a succesului şi a modernizării forţei de muncă, a antreprenorilor şi a populaţiei ;
● influenţa tradiţiei asupra duratei, vitezei şi calităţii transferului de tehnologie ;
În cazul ţărilor din Asia de Est, acestea au extins rapid industriile lor de asamblare, prin intermediul organizaţiilor de transfer de tehnologic. De asemenea, s-a determinat o tendinţă a acestor ţări de a-şi dezvolta propriile industrii, prin asociere cu firme din Japonia şi SUA. Mai târziu, unele din aceste ţări au acordat un rol crescut dezvoltării propriilor tehnologii, ceea ce a contribuit la apariţia organizaţiilor de transfer tehnologic, care au jucat un rol important în consolidarea industriilor autohtone.

2.3. Modelul de substituţie tehnologică

Diferiţi cercetători, în domeniul diseminării inovaţiei, au propus modele de substituţie tehnologică (MST), în scopul studierii aspectelor de dependenţă temporală ale procesului de diseminare a inovaţiei. În înţelesul acestor cercetători [17], prin proces de diseminare a inovaţiei (PDI) se defineşte procesul prin care o inovaţie tehnologică sau un produs tehnologic nou este comunicat prin anumite canale în timp (şi posibil în spaţiu) printre membrii unui sistem social.
Aceste modele au găsit o largă utilizare în studiul dinamicilor inovative din industrie, medicină, energetică, telecomunicaţii şi agricultură. Asemenea modele au fost, după [17], furnizate de Floyd, Bass, Fisher-Pry, Sharif-Kabir, Easingwood, Kumar şi alţii.
…………………………………………………………………………………………………..
Deşi există multe asemenea modele ale difuziei inovaţiei, multe dintre acestea nu pot funcţiona optim în anumite cazuri [21]. Un asemenea caz este cel al sistemului în tranziţie, care, conform precizărilor făcute de Andersson [22], se află sub influenţa a două categorii de factori :
- factori cu impact puternic;
- factori cu impact slab.
Cele trei sisteme de activitate umană organizează activităţile în cadrul unor domenii corelate funcţional : în timp ce sistemele economice sunt asociate cu producerea şi utilizarea bunăstării, sistemele sociale şi politice sunt focalizate pe instituţii şi pe controlul structurilor în societate.
Sistemele culturale au ca scop creaţia, întreţinerea şi schimbarea semnificaţiilor şi sensurilor sau a valorilor în societate. Fiecare dintre aceste sisteme este caracterizat prin structură şi comportament, de cadru şi de acţiuni. Limita acestor sisteme nu este una de tipul “învelişului membranar”, cât mai degrabă, de tipul construcţiei comportamentale, care constrânge comportarea sistemelor componente în sensul acţiunii corespondente scopului sistemului.
Dacă elementele unui sistem economic, social sau cultural pot fi organizate în diferite seturi “compozite” sau comportamentale, prin diferite condiţii la limită (de exemplu, diverse preferinţe culturale sau structuri de instituţii sociale etc.), în schimb, nu se poate reprezenta o singură configuraţie a sistemelor umane pentru diferite ţări. Tehnologia şi infrastructura creează sisteme de dezvoltare a mai multor entităţi diferenţiate socio-economic şi cultural. Tehnologia este noua cunoaştere instrumentală pusă în slujba câtorva scopuri: modernizarea produselor, noi procese de producţie, inovaţii în finanţe, marketing, afaceri, servicii, instituţii şi guvernare. Toate aceste inovaţii oferă o schimbare potenţială majoră în cantitatea şi calitatea oportunităţilor economice. Condiţia iniţială pentru a capta acest potenţial este crearea a noi infrastructuri materiale, corelată cu restructurarea infrastructurilor non-materiale. Asemenea infrastructuri materiale sau non-materiale, aflate la anumite nivele critice, ajută la efectuarea conversiei de la un regim economic la altul. După o rată considerabilă a creşterii variabilelor (lente) de infrastructură, regimul rămâne stabil, după care, la un punct critic, virează , non –linear şi haotic, către tranziţia la noul regim. Dezvoltarea de succes necesită identificarea acelor oportunităţi sinergetice conţinute în acele nivele, combinaţii de variabile lente (cum sunt infrastructurile) şi coordonarea sinergetică a variabilelor rapide. Este de subliniat ideea că prezintă interes nivelele şi combinarea variabilelor, dacă schimbarea de regim apare asociată cu domeniile infrastructurilor materiale şi non-materiale, care împreună schimbă contextul oportunităţilor economice. Mai general, privind istoria dezvoltării de succes ca o înregistrare a învăţării sociale, se poate concluziona că dezvoltarea pe termen lung cuprinde formarea sau proiectarea comportamentală a mediului dorit (mai mult decât mediul tradiţional reactiv ghidat de comportamentul sistemului social).
Înţelegerea şi crearea unei noi sinergii şi coordonarea sinergetică a sistemelor complexe este un proces al învăţării experimentale evoluţioniste şi sociale. Intense dezbateri, privind dinamici economice, se referă la reglarea vitezelor variabilelor. Se pot clarifica diversele sisteme economice (Keynesian) neo-clasic, Schumpeterian, Marxist) în funcţie de reglarea vitezelor variabilelor ca preţurile, capitalul, resursele, instiutuţiile, cunoaşterea, inovaţia şi creativitatea.
…………………………………………………………………………………………………..
Se introduce parametrul de viteză, pentru a distinge diferenţele de viteză ale diferitelor variabile, cum sunt condiţiile geografice, idealurile, instituţiile, care se pot schimba lent. Sunt alte variabile, precum alegerea bunurilor de consum, care se schimbă foarte rapid. Evident, viteza de schimbare a unei variabile este dependentă, de exemplu, de zestrea culturală. Totuşi, pe termen lung, astfel într-un strict sens, reglarea vitezelor depinde de variabile endogene. De exemplu, chinezii s-au adaptat istoric la cultura occidentală cu o viteză mult mai mică decât japonezii, cel puţin în ultimele două secole.

2.4. Procesul de diseminare inovativ-antreprenorială

Una dintre abordările moderne ale modelării procesului de diseminare inovativ-antreprenorială se bazează pe principiul electivităţii colective dinamice (ECD) [23].
Patru tipuri de factori majori participă în procesul dinamic al difuziei inovative:
- adoptatorii de inovaţii;
- antreprenorii;
- setul de alternative;
- mediul activ.
Răspândirea inovaţiilor în interiorul sistemului de firme şi industrii – generând şi implementând inovaţii şi răspândirea spaţio-temporală a inovaţiei printre adoptatorii individuali ai noilor produse încorporează trăsături ale competiţiei de tip ecologic dintre inovaţii.
În urma excluderii competitive a inovaţiilor neeficiente alternative, inovaţiile difuzează între adoptatorii individuali ai noilor produse, pe baza unui proces ECD, aceştia luând în calcul câştiguri viitoare şi încorporând inter-reacţia şi procesul de învăţare, care slăbesc legăturile vechii mentalităţi. În plus, interacţia externă a mediului activ restricţionează comportamentul de alegere inovativă al indivizilor, prin componenta cererii şi schimbă abilităţile firmelor şi industriilor prin componenta ofertei, generând redistribuţia adiţională a inovaţiilor alternative. Un mediu activ nivelează acţiunele extreme ale excluziunii competitive a inovaţiilor şi generează nişe socio-economice, acestea jucând un rol în formarea “incubatoarelor” noilor alternative inovative şi asigurând conservarea celor existente. Astfel, “discontinuităţile creative” sunt sprijinite prin acţiunea unei intervenţii externe sistemului, aşa cum este sprijinul guvernamental al dezvoltării regionale, implementarea unei politici economice naţionale, descentralizarea fiscală şi instituţională etc. Acţiunea generală a “discontinuităţii creative” este echivalentă cu excluderea competitivă, care precede coexistenţa stabilă a două, sau mai multor specii, cu nevoi identice şi care locuiesc în aceeaşi nişă ecologică, atunci când există o limitare a resurselor.

3. Competiţia ecologică şi procesul electivităţii colective

3.1. Difuzia alternativelor inovative

Se pot considera un set complet de “n” alternative inovative, un spaţiu multidimensional R al parametrilor spaţiu-timp şi toţi parametrii socio-economici electivi relevanţi, caracterizând atributele componenţilor ofertă/cerere ai difuziei inovative.
…………………………………………………………………………………………………..
Principala ipoteză, a descrierii difuziei alternativelor inovative, ca un efect al comportamentului electiv al “omului social” este existenţa “ conştiinţei colective” : schimbările relative marginale ale probabilităţii electivităţii inovative (PEI) depind de distribuţia probabilităţii alternativelor inovative între adoptatori, adică depind de toţi componenţii vectorilor de distribuţie a probabilităţii.
…………………………………………………………………………………………………
3.2. Difuzia temporală a inovaţiei

Preocupări mai vechi [24] arată că au existat încercări de a se găsi similitudini între difuzia informaţiei ST şi alte fenomene, cum sunt: răspândirea epidemiilor, creşterea exponenţială a populaţiei etc. În [24] se prezintă o abordare a problemei modelării matematice a diseminării informaţiei, pornind de la difuzia fizică şi de la legea lui Fourier.
…………………………………………………………………………………………………..
Aceste modele prezintă unele inconveniente legate de interpretarea rezultatelor, deoarece curbele experimentale obţinute prezintă abateri semnificative faţă de curbele teoretice. Luând ca parametru variabil timpul, într-o abordare modernă [25], să considerăm “n” inovaţii competitive, caracterizate la fiecare moment “t” prin distribuţia de probabilitate a adoptatorilor de inovaţii.
…………………………………………………………………………………………………..
Fiecare ciclu competitiv (de tip Schumpeterian) încorporează trei tipuri de comportament privind alternativele inovative:
i) Declinul relativ al vechii alternative, începând cu nivelul distribuţiei stabilizate în rândul populaţiei susceptibile şi, gradual, diminuare până la nivelul nişelor de conservare sau, chiar, dispariţiei.
ii) Creşterea relativă a pulsurilor celor mai noi şi eficiente inovaţii, începând cu nişa de incubare şi, gradual, difuzând către toată populaţia susceptibilă, prin competiţie cu alte alternative.
iii) Curba tip undă creştere-descreştere a pulsurilor inovaţiilor “satelit”, iniţial prezentând o creştere în cadrul populaţiei susceptibile, până în mommentul declinului vechilor alternative şi, eventual, pierzând competiţia în raport cu alte inovaţii mai eficiente.
În final, la sfârşitul acestui ciclu este realizată o nouă distribuţie stabilizată a inovaţiilor în rândul polulaţiei susceptibile. Următorul ciclu porneşte cu apariţia treptată a noi pulsuri de inovaţii, care înving barierele existente şi intră în competiţie cu vechile şi noile alternative inovative. Astfel, fiecare ciclu include diferite cicluri de termen scurt şi mediu, iar o succesiune de mai multe cicluri generează unde de creştere-declin pe termen lung.
…………………………………………………………………………………………………..
Cele mai eficiente inovaţii, răspândindu-se pe baza eforturilor antrprenoriale din nişa de adopţie, îşi cresc ponderea lor relativă, după o curbă în formă de “S”, printr-o excludere graduală a alternativelor neadoptate sau satelit. Când se atinge capacitatea maximă de expansiune a inovaţiei eficiente, adică atunci când toată populaţia susceptibilă a adoptat-o, diferenţierea dintre unităţile de adopţie/neadopţie se stabilizează şi ciclul de tip Schumpeter este complet. Pe termen lung, această stabilitate devine vulnerabilă, deoarece o nouă inovaţie alternativă, care a aşteptat în “nişa sa incubatoare”, devine suficient de matură pentru a învinge barierele existente. Următorul ciclu începe, adică un nou grup de inovaţii devine mai eficient, îşi începe propria creştere relativă, după o curbă de formă “S”, însoţită de declinul relativ (de forma curbei “S”) al vechii alternative şi al alternativelor satelite, care se conservă numai în interiorul nişelor lor de adopţie.

4. Informaţia şi nivelul de cunoaştere în procesul dezvoltării social-industriale

Cel mai important factor în dezvoltarea social-industrială este comunicarea internaţională. O cultură poate învăţa de la o alta prin imitare, inovare sau prin ambele procese. În epoca modernă nu există cultură care să fi devenit înalt civilizată şi industrializată fără comunicarea cu alte culturi.
Capitalul uman al unei culturi poate fi crescut prin interacţiile cu alte culturi. O problemă, ce ar merita investigată, este aceea de a determina influenţele asupra dezvoltării economice, în cazul a două naţiuni care au capitalul indentic şi o populaţie stabilă, dar atitudinile lor, în ceea ce priveşte îmbunătăţirea capitalului uman, sunt diferite [25].
…………………………………………………………………………………………………..

5. Bibliografie

1. Silvere, Seurat - La coevolution creatrice, Edition Rivages, Paris, 1987.
2. Eduard de Bono - Serios Creativity, Harper Collins Publishers, London, 1992.
3. Huberman, A.M. - Cum se produc schimbările în educaţie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
4. Bachelard, Gaston - Dialectica spiritului ştiinţific moden, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
5. Drucker, Peter, F. - Innovation and Entrepreneurship, Harper & Row Publishers Inc.,1986.
6. Kao, J. John - Entrepreneurship, Creativity & Organization, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1989.
7. Roe, A. - Psychological Approaches to Creativity in Science, Essays on Creativity in the Sciences, Ed. M.A. Coler & H.K. Hughes, New York, 1963.
8. x x x - Definition of Technology Transfer, The Federal Laboratory Consortium for Technology Transfer, SUA, 2001.
9. x x x - Management of Technology, U.E., p. 72-79.
10. Takao, Kiba ş.a. - Measurement and Analysis of the Progress of International Technology Transfer, Case Study of Direct Investment in East Asian Countries by Japanese Companies, National Institute of Science and Technology Policy, Aprilie, 1991.
11. x x x - Editorial, the Economist, 9-15 Ianuarie, 1999.
12. Carnoy, Martin - Noua economie globală în epoca informaţiei, The Pennsylvania State University Press, 1993.
13. Lupu Nicolae - Globalizarea tranziţiei, CURENTUL, nr.34, 11.02.1999.
14. Sabato, J. - Exempresas y Fabricas de Technologia, Programa Regional de Desarrolle Pentifico y Technologia, OEA, 1972.
15. Bonciu, I.F. - Noile tehnologii şi comerţul internaţional, SID 111,OID, ICM, Bucureşti, 1992.
16. Ake, Anderson,E., ş.a. - Technology and Development. Lessons from Success Stories, Journal of Scientific & Industrial Research, 31mar.1992, p. 157-171.
17. Kapur, J.N. - Some possible models for technological innovation diffusion: Exploiting analogous characteristics of entropic measures, Journal of Scientific & Industrial Research, vol. 51, march 1992, p. 202-208.
18. Bass, F.M. - A New Product Growth Model for Consumer Durables, Management Science, vol.15, 1969, p. 215-227.
19. Fisher, J.C., Pry,R.H. - A Simple Substitution Model for Technological Change, Technological Forecast in Social Change, nr.3, 1971, p.75-88.
20. Sharif,M.N.,Kabir,C.A. - A Generalized Model for Forecasting Technological Substitution, Technological Forecast in Social Change nr. 8, 1976, p. 353-364.
21. Floyd, A.A. - A Methodology for Trend Forecasting in Figures of Merit, Technological Forecasting for Industry and Government: Methods and Applications, Prentice Hall, New Jersey, 1968, p. 93-107.
22. Rank, Dennis ş.a. - Enjeux Touchant la Commercialisation des Resultats de la Recherche Universitaire Canadienne, Rapport final, ARA Consulting Group (division de KMPG), Vancouver, 1999.
23. Geoffrion, A. M. - An Introduction to Structured Modeling, Management Science, vol. 33, p.547—588.
24. Bittleston, Richard - Managing documents in the wider area, Information Management & Technology, vol. 28, nr. 5, 1995, p. 208-213.
25. Ashford, John - Full text retrieval in document management, Information Management & Technology, vol. 28, nr. 1, 1995, p. 28-32.
26. Sonis, Michael - Innovation Diffusion, Schumpeterian Competition and Dynamic Choice: A New Synthesis, Journal of Scientific & Industrial Research, vol. 51, March 1992, p. 172-186.
27. Avramescu, Aurel - Probleme generale ale informării documentare, Probleme de Informare şi Documentare, 13, nr. 9, 1978, p. 43-64.
28. Hardy, P. A. -The Selection of Channels when Seeking Information: Cost/Benefit vs Least-Effort, Information Processing & Management, vol.18, nr. 6, 1982, p. 289-293.
29. Hoffmann, Eliahu - Defining Information: An Analysis of the Information Content of Documents, Information Processing & Management, vol.16, nr. 6, 1980, p. 291-304.
30. Hoffmann, Eliahu - Defining Information II: A Quantitative Evaluation of the Information Content of Documents, Information Processing & Management, vol.8, nr. 3, 1982, p. 133-139.
31. Wei-Bin Zhang - A Two-Country Growth Model – Knowledge Accumulation with International Interactions, Journal of Scientific & Industrial Research, vol. 51, March, 1992, p. 187-194.
32. Smith, A. -An Inquiry into the Nature and Causes of Wealth of Nations, University of Chicago Press, Chicago, 1976.
33. Peters L. Daniels - Translating National R & D Investment into Trade Succes: An exploration into some dynamic linkages, Science and Public Policy, vol. 24, aprilie 1977, p.113 – 122.
34. x x x - Main Science and Technology Indicators, OECD1998.
35. x x x - National Science Board, Science & Engineering
Indicators – 1998, Arlington, VA: National Science Foundation, 1998 ( NSB 98 – 1), SUA.
36. x x x -Research and Development Statistics: National Efforts, MoRST, Noua Zeelandă, 1998.
37. Ron Johnston -The Conundrums of Innovation, Science, Technology and Innovation, aprilie 1997, p. 23 –29.
38. Badea C. Dan - Studiu Integrator al Strategiilor de Dezvoltare, pe Termen Lung, prin Ştiinţă şi Tehnologie, Editura INID, Bucureşti, 1999.
39. Stiglitz, E. Joseph - Whither Reform ? Ten Years of Transition, World Bank, Annual Bank Conference on Development Economics, Washington, April 1999.
40. x x x - Strategia Naţională de Dezvoltare Economică a României pe termen mediu, Guvernul României, Bucureşti, 2000.
41. Badea C. Dan - Transferul de tehnologii prin investiţii directe, în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, Editura INID, Bucureşti, 1998.
42. x x x - Organizaţii internaţionale de transfer tehnologic, Editura INID, Bucureşti, 1997.
43. x x x - Guide to Best Practice for Business Incubators in Eastern Europe, UNIDO, Ernst and Young, 1991.
CAPITOLUL III – FINANŢAREA TRANSFERULUI DE TEHNOLOGIE PRIN CAPITALURI DE RISC.

1. Capitalul de risc-resursă pentru finanţarea cercetării - dezvoltării.

1.1. Definiţii ale capitalului de risc.

Originea capitalului de risc se află în organizarea expediţiilor spaniole şi portugheze din secolele XV şi XVI. La acea epocă, navigatorii antreprenori şi aventurieri nu posedau decât arta navigaţiei şi îndemânarea echipajului. De aceea, aceştia îşi găseau “sponsori” (capitalişti aventurieri) pentru finanţarea expediţiilor destinate să aducă bogăţii din noile lumi. Ideea de bază a finanţării acestor expediţii s-a menţinut şi în înţelegerea capitalului de risc modern, cu deosebirea că pericolele sunt mai mici, iar antreprenorii nu riscă în aventura industrială, mai mult, decât le permite realitatea. Succesul companiilor, stabilite în regiunea Boston-ului (SUA) sau în Silicon Valley (SUA), în anii 1970/1980, a arătat că industria era într-o tendinţă evolutivă, că micile companii puteau crea bogăţii şi că finanţarea trebuia să urmeze sau, chiar, să preceadă această evoluţie.
Capitalul de risc, ca terminologie, este traducerea defectuoasă a termenului american de “venture capital” [1]. Aceeaşi terminologie este folosită şi în literatura franceză de specialitate, respectiv “Le capital - risque”, fără a exista vreo explicaţie cum aventura (“Venture”) s-a transformat în “risc”.
Pierre Battini a propus următoarea definiţie a capitalului de risc:
“Capitalul de risc este o sursă specială de finanţare oferită firmelor necotate la bursă, care sunt noi sau care prezintă o dezvoltare importantă” [1].
Capitalul de risc este o sursă specială de finanţare, datorită următoarelor caracteristici importante:
- această sursă de finanţare se află în afara circuitului bancar tradiţional;
- metoda decizională a acestor finanţişti este originală, în sensul că aceasta nu se structurează pe criteriile tradiţionale ale posesorilor de creanţe;
- acţionarii- purtători ai capitalului de risc se comportă ca atare şi nu ca simpli spectatori;
Într-o exprimare simplificată, capitalul de risc este un aport de fonduri proprii, efectuat de instituţii care se implică, mai mult sau mai puţin, în funcţionarea firmei, cu scopul de a obţine un profit de revânzarea titlurilor ce le deţin. Acest scop explică orientarea către dosare de afaceri viabile, care pot demonstra o dezvoltare compatibilă cu speranţa de profit. Spre deosebire de bancherul clasic, care solicită garanţii patrimoniale, investitorul de capital de risc apare, mai degrabă, ca un partener, care lucrează pe un orizont mai îndepărtat şi, deci, mai incert. Din cele arătate în [2], se mai poate evidenţia şi altă definiţie a capitalului de risc: “Capitalul de risc asigură aport de fonduri pe termen lung, pentru sprijinirea firmelor necotate, în scopul creşterii şi dezvoltării acestora”.
Capitalul de risc se investeşte unei părţi din companie (acţiuni sau alte titluri) şi, drept urmare, profitul investitorilor este dependent de creşterea şi de profitabilitatea afacerii.

1.2. Clasificarea capitalurilor de risc şi a investitorilor.

După etapa din existenţa unei companii, în care intervine capitalul de risc [1], acesta poate fi:
▪ capital de înfiinţare: finanţarea formării întreprinderilor în primi ani de existenţă;
▪ capital de dezvoltare: participarea la capitalul societăţilor existente, care au potenţial de dezvoltare;
▪ capital de transmitere: destinat operaţiunilor de transmitere a puterii, în cadrul societăţii, către asociaţii cei mai motivaţi sau către o echipă de manageri;
Criteriile după care se pot stabili tipurile de investitori în capitalul de risc sunt [1,2] :
a) Statutul juridic şi fiscal:
- Societate de capital de risc (SCR).
- Societate financiară de inovare (SFI).
- Fonduri comune de plasament cu risc (FCPR).
b) Specializarea pe tipuri de investiţii: de regulă, investitorii în capital de risc se specializează pe un tip de intervenţie (capital de înfiinţare, capital de dezvoltare, capital de dezvoltare), fără a exclude o diversificare prudentă.
c) Specializarea pe sectoare: aproape o treime dintre investitori prezintă o specializare sectorială, determinată de perspectivele concrete de valorificare a unei expertize specifice. Specializarea sectorială poate fi în domenii ca informatica, biotehnologia, sănătatea etc.
d) Dimensiunea regională: pot exista trei categorii de investitori cu vocaţie regională, respectiv, aceia care au, în primul rând, o funcţie economică, aceia care înlocuiesc integral capitalul de risc profesional independent şi structurile create de instituţiile financiare regionale.
e) Originea fondurilor organizaţiilor de capital de risc: pot exista patru categorii de fondatori ai organizaţiilor de capital de risc şi anume:
• puterile publice sau colectivităţile locale;
• grupurile industriale;
• grupurile bancare sau alte instituţii financiare;
• echipe independente.
Această clasificare a investiţiilor este utilă ofertanţilor de proiecte, în scopul optimizării alegerii unui partener financiar compatibil. Finanţarea prin capitalul de risc este o asociere, pe termen mediu, între o echipă de manageri şi o echipă de finanţişti. Iniţierea şi realizarea unei asemenea asocieri presupun următoarele etape:
• Contactul preliminar.
• Alegerea instrumentelor financiare.
• Parteneriatul activ.
• Ieşirea investitorului financiar.

2. Experienţa internaţională a finanţării inovării şi transferului tehnologic prin capitaluri de risc.

2.1. Evoluţia pozitivă a finanţării prin capitaluri de risc.

Gândirea pragmatică americană a sesizat că, în zona valorificării rezultatelor CDI, una din finanţările adecvate este cea prin „venture capital” (capital de risc).Evoluţia finanţării, prin capitaluri de risc, a prezentat o creştere accentuată, în SUA, în perioada anilor ' 80 [3]. Aceste surse de finanţare au fost orientate, preponderent, către firmele inovative şi au permis finanţarea aplicării rezultatelor CDI. Chiar, dacă, la începutul anilor ' 90, dinamica creşterii acestor finanţări s-a încetinit, după anul 1992, aceasta s-a revigorat puternic. În aceeaşi perioadă, în SUA, PIB / cap locuitor a crescut de la 26.426 USD / cap locuitor, în 1990, la 27.197 USD / cap locuitor, în 1997.
În Europa occidentală, finanţarea prin capitaluri de risc s-a răspândit, mai ales, în anii ' 90, astfel, încât, acest tip de finanţare a crescut de la 6,1 miliarde USD, în 1992, la 8,5 miliarde USD, în 1996. L a nivelul anului 1995, finanţarea europeană prin capitaluri de risc reprezenta 19,5 % din cea a SUA. Dintre ţările Europei occidentale, Anglia a investit 47,5 % din totalul fondurilor europene de capital risc, Franţa 15,3 %, iar Germania 12 %. În Anglia, PIB / cap locuitor a crescut de la 18.364 USD / cap locuitor, în 1990, la 19.108 USD / cap locuitor, în 1995, în timp ce Franţa a crescut de la 20.051 la 21.675 USD / cap locuitor, iar Germania, de la 21.523 la 22.586 20.675 USD / cap locuitor. După exemplul de succes al SUA, rolul capitalului de risc creşte în Europa. Companiile care înregistrează o foarte rapidă creştere, necesită un acces la capitalul de risc, în scopul găsirii resurselor financiare pentru investiţiile lor. Aceste capitaluri de risc constau din fonduri acumulate de pe piaţa de capital prin operatori specializaţi. Investitorii europeni cumpără acţiuni sau investesc în titluri convertibile în companii, în cadrul cărora devin acţionari. Operatorii capitalului de risc investesc nu cu ideea de a primi imediat dividende, ci în scopul de a permite companiei sa se extindă şi în final să obţină un câştig din capitalul investit. Rolul acestor operatori constă în identificarea companiilor cu bune perspective, pentru injectarea lor cu fonduri suficiente pentru creşterea acestora până la nivelul de a putea fi cotate la Bursă. Puţine companii îndeplinesc aceste trăsături şi se estimează că, doar, 4 % din totalul firmelor europene sunt suficient de atractive pentru a atrage capitalul de risc [6]. Pentru perioada 1991-1995, s-a efectuat o analiză, a impactului economic al capitalului de risc asupra firmelor mici şi mijlocii din Europa, comparativ cu performanţele primelor 500 de companii. Urmare a finanţării prin capital de risc, IMM-urile au crescut numărul de salariaţi cu 15 %, faţă de, doar, 2 %, cât au crescut cele 500 de firme din top. De asemenea, acestea şi-au crescut cifra de afaceri cu 35 %, mai mult decât au reuşit companiile din „TOP 500”. Majoritatea managerilor acestor IMM-uri au arătat că, fără o injecţie de capital risc, ar fi înregistrat creşteri mai mici sau, chiar, creştere zero.

2.2 Dificultăţi ale finanţării prin capital de risc.

În anul 1996, aproape 8 miliarde ECU au fost colectate în fonduri europene de capital risc, ceea ce reprezintă o mică parte din fondurile real disponibile pentru investiţii de capital risc. Sectoarele tehnologice primesc gradual o parte din investiţiile financiare totale: o medie de doar 24 % din investiţiile europene se îndreaptă către dezvoltarea tehnologică, comparativ cu 70 % în SUA.
Tehnologiile Informaţiei şi Comunicării au beneficiat de 16 % din totalul investiţiilor europene, în anul 1995, comparativ cu 13,5 % în 1996. Investiţiile în biotehnologii au căzut, în aceeaşi perioadă, de la 8 la 6,5 %.Totuşi, în valoare absolută, noile tehnologii atrag mai mult capital de risc (441 milioane ECU în 1996, comparativ cu 320 milioane ECU, în 1995), chiar, dacă numărul beneficiarilor investiţiilor de pornire (start-up) nu s-a schimbat semnificativ (939, în anul 1995 şi 941, în anul 1996). Operatorii de capital risc remarcă o tendinţă pozitivă a orientării acestor fonduri către întreprinderile inovative, dar sunt preocupaţi de câştigurile mici ale capitalurilor de pornire, care rămân esenţiale pentru invenţiile provenind din cercetare. Nevoile de finanţare ale IMM-urilor inovative sunt determinate de trei categorii de factori:
- Stadiul de dezvoltare a proiectului.
- Măsura în care proiectul este inovativ.
- Stadiul de dezvoltare a companiei.
Principalele obstacole, în activitatea de investiţii prin capital de pornire, sunt:
a) Obstacole la finanţarea prin investitori direcţi:
- riscul;
- piaţa fragmentată şi ineficace;
- obiective nerealiste ale întreprinzătorului;
- riscul fiscal.
b) Obstacole la finanţarea prin capital de risc:
- raport slab între risc – randament;
- organizaţiile de transfer tehnologic au resurse limitate;
- capacitate managerială scăzută.

3. Bibliografie

1. Battini, Pierre ş.a. - Le Guide Pratique du Capital Risque, Inter Edition, Paris, 1988.
2. x x x - An Introduction to Venture Capital, BVCA, Anglia, 1999.
3. x x x - National Science Board, Science & Engineering Indicators – 1998, Arlington, VA: National Science Foundation, 1998 (NSB 98-1), USA.
4. Rădulescu Dina - În România domină capitalul de risc, România Liberă, 01.09.2000.
5. Badea C. Dan ş.a. - Capitalul de Risc, Editura INID, Bucureşti, 2000.
6. x x x - Innovation & Technology Transfer, Financing Innovative Enterprises, European Commision, Cordis dossier, 2000.
CAPITOLUL IV – PROBLEME ALE SISTEMULUI DE CERCETARE, DEZVOLTARE, INOVARE DIN ROMÂNIA.

1. Evaluarea performanţelor actuale ale activităţii de cercetare – dezvoltare - inovare din România

1.1. Analiza comparativă a performanţelor

Productivitatea şi competitivitatea internaţională a unei ţări depind de rapida acumulare a cunoaşterii şi de transferul efectiv al tehnologiilor şi a experienţei pozitive. Peters L. Daniels a încercat să găsească o dependenţă între cheltuielile de cercetare dezvoltare – inovare (CDI) şi variaţia exporturilor mondiale [4].
Studiul a fost efectuat, de Peters L. Daniels, pe trei categorii de ţări:
- puternic industrializate (SUA, Anglia, Canada, Franţa, Germania etc.);
- recent industrializate (Coreea de Sud, Tailanda, Malaesia);
- în curs de dezvoltare (Argentina, Chile, Columbia etc.).
În conformitate cu concluziile acestui studiu, care a fost elaborat pe baza datelor statistice din intervalul anilor 1978 – 1988, se arată că nu există o relaţie explicită între cheltuielile de CDI şi variaţia exporturilor, respectiv, variaţia PIB – ului. Totuşi, s-au observat două fenomene interesante. În primul rând, multe dintre ţările puternic industrializate (SUA, Anglia, Franţa, Elveţia şi Belgia) au avut căderi mari ale exporturilor, în pofida investiţiilor mari în CDI. În schimb, trei dintre cele mai dinamice ţări din Asia de Est (Singapore, Coreea de Sud şi Japonia) au avut câştiguri imense din export, în urma investiţiilor efectuate în CDI [4]. Deşi, este greu de generalizat această observaţie, ea, totuşi, sugerează evidentele influenţe ale transferului de înaltă tehnologie asupra creşterii exporturilor. Este posibil ca, în studiul citat, să nu fi fost luaţi în analiză şi alţi factori de influenţă posibili. În orice caz, această discrepanţă sugerează şi alte tipuri de influenţe, care ar putea explica scăderea potenţialului de export al Europei de Vest şi al Americii de Nord.
…………………………………………………………………………………………………..
După o perioadă de 10 ani, în cazul grupului de ţări puternic industrializate (SUA, Franţa, Anglia, Italia) se constată că, deşi, alocările pentru CDI (% din PIB) au scăzut, PIB–ul a crescut, indicele de variaţie al acestuia având valori mai mici de 0,3. În cazul Germaniei, deşi, alocările pentru CDI au scăzut mai pronunţat, totuşi, PIB–ul a crescut semnificativ, indicele de variaţie al acestuia fiind ∂PIB = 0,5. În schimb, cheltuielile CDI ale Japoniei şi Canadei au crescut, în condiţiile în care a crescut şi PIB – ul, ∂PIB fiind de 0,34 pentru Japonia, respectiv 0,25 pentru Canada. Mai pronunţat apare fenomenul în cazul Noii Zeelande, care la un ∂CDI= 0,38 îi corespunde un ∂PIB = 0,73 , deci o creştere destul de pronunţată a PIB – ului. Coreea de Sud prezintă un ∂CDI= 1,2 , adică o creştere mare a cheltuielilor cu CDI, căreia îi corespunde un ∂PIB =1,16 , ceea ce înseamnă o mare creştere a PIB – ului. În ceea ce priveşte România, indicele de variaţie a cheltuielilor CDI are o valoare ∂CDi= - 0,54 căruia îi corespunde un ∂PIB = - 0,46. Aceste variaţii arată că, dacă, au scăzut drastic cheltuielile cu CDI, la fel de drastic a scăzut şi PIB – ul românesc. Din aceste calcule şi observaţii, putem estima că nu există o relaţie de dependenţă explicită între cheltuielile CDI şi variaţia PIB – ului, ceea ce înseamnă că ar trebui luaţi în analiză şi alţi factori de influenţă. Un asemenea factor de influenţă, după Fukuyama (citat în [4]), ar putea fi capitalul social. Ca factor social de influenţă, acesta sugerează că proprietatea şi exploatarea eficientă a acesteia depind mult de setul de valori comune şi de sociabilitate. Încrederea, de exemplu, este cea care formează baza relaţiilor efective între firme şi menţine capacitatea inovativă în interesul firmei şi al creşterii PIB – ului. Pe asemenea raţionamente, ar putea fi identificaţi şi alţi factori de influenţă a PIB – ului, în scopul de a găsi relaţia de dependenţă explicită, relaţie, în cadrul căreia, o pondere semnificativă o are investiţia în CDI. Acesta necesită cercetări în profunzime, deoarece inovarea, ca proces, este mai mult, decât, un mijloc de a redresa problemele tranziţiei şi ale dezvoltării, prin balanţa plăţilor. Într-o primă aproximaţie, se poate evalua că simpla investire în CDI nu rezolvă automat problema creşterii PIB – ului. Această investire trebuie asociată capitalului social, capacităţii inovative, cât şi altor factori de influenţă [4]. Din perspectiva acestor interpretări, firma inovativă este aceea care operează cu o reţea complexă de cooperare şi care este în competiţie loială cu alte firme şi organizaţii, care construieşte o gamă performantă de asocieri inovative şi de legături cu furnizorii şi clienţii.
…………………………………………………………………………………………………..
Astfel, SUA, care prezintă cel mai mare PIB / cap locuitor şi alocă cheltuieli mari de CDI, realizează un indice al productivităţii inovative cu valori de – 0,77 , până la – 0,83 , în timp ce Coreea de Sud realizează ∂i = - 0,19 …… - 0,5. România realizează ∂i cele mai apropiate de valoarea “-1 “(C1 = 0 → ∂i = - 1 ), ceea ce înseamnă o foarte scăzută productivitate inovativă, care se reflectă într-un PIB / cap locuitor modest, cu valori cuprinse între 1120 – 1346 USD / cap locuitor. Observaţii de acelaşi tip se pot face şi în cazul celorlalte ţări analizate. Ceea ce trebuie remarcat, ca evident, este că indicele de productivitate inovativă prezintă valori cât mai apropiate de zero, cu cât cresc cheltuielile CDI / cercetător şi cu cât scad cheltuielile CDI / brevet. Aceasta înseamnă că, stimularea factorului uman, asociată unei dotări tehnico-ştiinţifice corespunzătoare, determină creşterea venitului pe cap de locuitor, deci a PIB - ului. În cazul acestor ţări, dar şi în general, chiar dacă s-a mărit numărul parametrilor de analiză ( ∂i , cheltuielile CDI, nr. populaţiei, nr. cercetători, nr. brevete, PIB ), relaţia de dependenţă cu PIB – ul rămâne, în continuare, implicită. Aceasta înseamnă a remarca “prezenţa” şi a altor factori, în spatele acestor cifre şi curbe. Aceşti factori, care sunt mai mult de natura socio-culturală, trebuiesc studiaţi profund, iar, în cazul ţărilor în tranziţie, această cercetare reprezintă o mare miză ştiinţifică, dar şi una pragmatică. Pentru a înţelege legătura funcţională între parametrii care se asociază la crearea bunăstării unei naţiuni, este necesar să se studieze, în continuare, influenţa productivităţii inovative şi a cheltuielilor de CDI asupra evoluţiei PIB – ului. Fără a se reuşi a se pune în evidenţă, decât, o dependenţă implicită, rezultatele obţinute, în cadrul acestui proiect, arată că, în contextul acţiuni şi a unor factori socio-culturali, productivitatea inovativă şi cheltuielile CDI influenţează, într-o mare pondere, variaţia PIB - ului. Aceasta arată că mai sunt necesare cercetări, în continuare, care să aibă în origine realitatea românească, psiho-sociologia poporului român, pentru a defini tranziţia, nu numai, ca un proiect pragmatic, dar şi ca un proiect inovativ – socio - cultural complex. Rezultatele acestor cercetări ar putea asigura succesul României în procesul dezvoltării şi al tranziţiei, prin transformarea societăţii către o cultură inovativă şi adaptativă, astfel, încât, aceasta să susţină emergenţe şi străpungeri tehnologice corespondente unei rapide creşteri a competitivităţii româneşti.
…………………………………………………………………………………………………..
Pentru a înţelege legătura funcţională între parametrii care se asociază la crearea bunăstării unei naţiuni, este necesar să se studieze, în continuare, influenţa productivităţii inovative şi a cheltuielilor de CDI asupra evoluţiei PIB – ului. Fără a se reuşi a se pune în evidenţă, decât, o dependenţă implicită, rezultatele obţinute, în cadrul acestui proiect, arată că, în contextul acţiuni şi a unor factori socio-culturali, productivitatea inovativă şi cheltuielile CDI influenţează, într-o mare pondere, variaţia PIB - ului. Aceasta arată că mai sunt necesare cercetări, în continuare, care să aibă în origine realitatea românească, psiho-sociologia poporului român, pentru a defini tranziţia, nu numai, ca un proiect pragmatic, dar şi ca un proiect inovativ – socio - cultural complex. Rezultatele acestor cercetări ar putea asigura succesul României în procesul dezvoltării şi al tranziţiei, prin transformarea societăţii către o cultură inovativă şi adaptativă, astfel, încât, aceasta să susţină emergenţe şi străpungeri tehnologice corespondente unei rapide creşteri a competitivităţii româneşti. Analiza evoluţiei, pe perioade mari, a Produsului Intern Brut (PIB) arată că investiţiile efectuate în CDI, cu circa 4 –5 ani anterior, se reflectă implicit într-o creştere a PIB – ului.
Studiind grafic evoluţia acestor doi parametri, pe un grup de patru ţări [5, 6], între care România, se observă o similitudine între alura anterioară a curbei CDI şi alura posterioară a curbei PIB – ului. În perioada 1981 – 1986, Coreea de Sud a efectuat cheltuieli de CDI în valoare de 12,9 miliarde USD, ceea ce a determinat, în asociere cu alţi factori, o creştere a PIB – ului de 1, 2 ori, în anul 1990, faţă de anul 1986. Acelaşi fenomen se observă şi pe celelalte porţiuni de curbă, corespondente perioadelor de 4 –5 ani. Franţa, în aceeaşi perioadă, a alocat 121,9 miliarde USD pentru CDI. În următoarea perioadă, aceasta prezenta, în anul 1990, un PIB de 1,14 ori mai mare decât în 1986. De asemenea, Noua Zeelandă, care cu 1,91 miliarde USD, alocaţi pentru CDI în perioada 1987 – 1991, obţine o creştere a PIB –ului de 1,2 ori în 1996, faţă de anul 1991. In cazul României se observă fenomenul invers [4]. Astfel, aceasta a alocat 1,5 miliarde USD pentru CDI, în perioada 1989 – 1993, ceea ce corespunde la un PIB, în 1998, aproape egal cu cel din anul 1993. Acelaşi fenomen, mult agravat, se repetă şi în perioada 1993 – 1997, cu rezultatul scăderii şi mai pronunţate, la o cotă de avarie, a PIB – ului, ca efect al unei politici inadecvate de scădere continuă a investiţiilor în CDI. În ceea ce priveşte bunăstarea din România, aceasta a scăzut drastic, în perioada analizată, în timp ce aceasta a crescut în ţările care au investit constant în CDI.
Faţă de anul 1989, în România PIB – ul / cap locuitor a scăzut la jumătate, în anul 1999, ceea ce explică rata mare a sărăciei din prezent. Într-o perioadă de 10 ani, cuprinsă între 1987 – 1997, în Franţa PIB – ul / cap locuitor a crescut cu 17 %, în Coreea de Sud acesta s-a dublat, iar în Noua Zeelandă acesta a crescut de 1,5 ori. Revenind la problemele României, putem preciza că în conformitate cu concepţiile şi convingerile noastre, cercetarea ştiinţifică face parte din cultura ţării noastre. Pe lângă aspectele de originalitate şi de aportul constructiv, unul dintre obiectivele cercetării autohtone este şi acela de a avea acces la înţelegerea şi utilizarea cunoaşterii din alte ţări pentru integrarea în circuitul internaţional al valorilor. Cercetarea românească trebuie să devină şi furnizor de competenţă în economia naţională, pentru tehnologiile preluate şi perfecţionarea celor asimilate. În timp ce se asigură standarde înalte ale educaţiei şi inovării, cercetarea conduce la formarea acelor noi cercetători, de care este nevoie în sistemul de cercetare şi în întreaga societate românească. Cercetarea ne poate asigura rezultate concrete şi poate da un impuls puternic dezvoltării de noi produse româneşti. Fără cercetare nu putem avea prosperitate, deci rezultă că cercetarea este esenţială pentru starea spirituală şi materială a naţiunii, în viitor. Cercetarea românească trebuie să fie o parte independentă şi semnificativă a cercetării mondiale. În acelaşi timp, cercetarea românească este o parte a culturii europene şi mondiale, iar România trebuie să-şi aducă contribuţia la asigurarea continuităţii acestei culturi.

1.2. Starea actuală a sistemului CDI din România

Aşa cum constata Petre Frangopol, încă din anul 1999, sistemul CDI din România este compus din structuri autocratice vechi, cu ramificaţii şi influenţe în structurile politice şi guvernamentale [1]. Aceste structuri funcţionează în paralel, autoalimentându-şi interesele de supravieţuire şi fiind rupte de problemele reale ale reformei şi dezvoltării. Între managementul acestor instituţii publice şi managementul sectorului privat din economie există conflicte de incompatibilitate. Ca şi în celelalte ţări ex – comuniste, după Revoluţia din decembrie 1989, în România a scăzut importanţa acordată ştiinţei, aceasta fiind considerată ca fiind un simplu consumator al unor resurse limitate. Lipsa coerenţei dintre diferitele structuri de stat, determinată de o înţelegere deficitară a ideii de reformă, se manifestă în slaba legătură dintre politica economică şi politica ştiinţei. Nici până în prezent, mediile politice şi ale societăţii civile nu au ajuns să recunoască rolul pe care l – ar putea avea ştiinţa asupra reformei. Redefinirea rolului ştiinţei, în contextul tranziţiei, ar trebui să se fundamenteze pe ideea reformistă că ştiinţa şi tehnologia reprezintă factorii cheie ai dezvoltării economice şi sociale. Prin măsurile stabilite în actele normative adoptate referitoare la ştiinţă, declaraţiile reformiste sunt consacrate juridic. Pentru a- şi atinge efectul benefic, aceste măsuri trebuie să fie susţinute şi de ample acţiuni de recuperare a specialiştilor şi de revigorare a institutelor ce se vor dovedi necesare pentru dezvoltarea României. În ceea ce priveşte starea specialiştilor din cercetare, cu aceştia s-au petrecut fenomene discriminatorii care au condus la migrarea lor către alte activităţi, la diminuarea apetitului pentru cercetare sau la orientarea acestora spre programe şi proiecte finanţate din afara ţării. Numărul cercetătorilor ştiinţifici a scăzut drastic începând cu anul 1993, când erau în activitate 16.652 cercetători, astfel, încât în anul 2000 numărul acestora ajunsese la numai 8.507. Înjumătăţirea numărului de cercetţtori s-a cuplat cu diminuarea considerabilă a calităţii managementului din cercetarea ştiinţifică românească. Într-un studiu privind cooperarea internaţională în ţările post – comuniste, printre ţările analizate fiind şi România, se arată că majoritatea acestor cooperări se datorează iniţiativelor individuale ale cercetătorilor şi foarte puţin managerilor sectorului de cercetare ştiinţifică [ 2]. Deşi presiunea ierarhiei din trecut a dispărut, acesta a fost înlocuită fie cu indiferenţa lor, fie cu abuzurile lor. Călătoria în străinătate este forma cea mai populară de contacte internaţionale, dar şi aceasta este restricţionată de lipsa fondurilor. La ora actuală, un număr important de cercetători români lucrează în diferite institute străine, pe baza unor contracte pe termen lung. De asemenea, alţii lucrează pe baza unor granturi de cercetare orientată, pe baza unor finanţări provenind din Uniunea Europeană sau de la funaţii străine. Mulţi nu se mai întorc în ţară. O altă parte dintre aceştia se pensionează sau intră în şomaj. Deja, încă din anul 1998 se făcea resimţită criza lipsei de specialişti cu experienţă [3]. Criza ştiinţei post – comuniste din România poate fi percepută din cel puţin trei perspective:
- ca sub – criză, în contextul general al crizei generate de tranziţie;
- ca o criză de identitate, în căutarea noului său rol, în dezvoltarea ţării;
- ca o criză determinată de inexistenţa unui mesaj coerent şi stimulativ din partea societăţii.
Conform evaluării unui grup de experţi ai Comisiei Naţiunilor Unite pentru Ştiinţă şi Tehnologie în serviciul Dezvoltării [4], sistemele de cercetare – dezvoltare – inovare (CDI) existente în ţările aflate în tranziţie, deci şi în România, nu sunt în măsură să asigure promovare dezvoltării industriale, datorită unor slăbiciuni ale acestora, printre care cele mai importante sunt:
- cheltuieli CDI extrem de mici, în comparaţie cu ţările industrializate;
- absenţa totală sau aproape totală a cercetării – dezvoltării în sectorul întreprinderilo, care este, în fond, principalul factor de inovare;
- fragmentarea CDI din sectorul public şi insuficienta orientare a acesteia spre nevoile sectorului industrial;
- slăbiciunea institutelor CDI finanţate din fonduri publice;
- prioritate excesivă acordată, de unele din aceste institute, cercetării fundamentale, în detrimentul cercetării aplicative;
- atitudinea şi mentalitatea cercetătorilor din aceste institute, care sunt preocupaţi mai mult de perspectivele de carieră, decât de nevoile industriei naţionale;
- lipsa stimulentelor adecvate în favoarea CDI.
Pe de altă parte, în România mai există, încă, o bază tehnico – materială de CDI, creată anterior revoluţiei anticomuniste, dar şi o industrie a inovării. Cu toate acestea, procesul inovativ a fost mult frânat, prin dispariţia treptată a protagoniştilor umani şi instituţionali, precum şi prin micşorarea investiţiilor şi cheltuielilor din CDI.

2. Bibliografie

David, H.Guston, Kenneth Keinston – The Fragile Contract, MIT Press, Massachusetts, 1994.
x x x - Transformation of Science in Poland, State
Committee for Scientific Research, Republic of Poland, Warsaw, 1991.
3. Dan C. Badea ş.a. - Studiu integrator al stategiilor de dezvoltare pe termen lung, prin ştiinţă şi tehnologie, Editura INID, Bucureşti, 1999.
4.Peters L. Daniels - Translating National R & D Investment into Trade Succes: An exploration into some dynamic linkages, Science and Public Policy, vol. 24, aprilie 1977, p.113 – 122.
5. x x x - Main Science and Technology Indicators, OECD1998.
6. x x x - National Science Board, Science & Engineering Indicators – 1998, Arlington, VA: National Science Foundation,1998 ( NSB 98 – 1), SUA.
7. x x x -Research and Development Statistics: National Efforts, MoRST, Noua Zeelandă, 1998.

CAPITOLUL V – REFORMA SISTEMULUI DE CERCETARE – DEZVOLTARE -INOVARE

1. Noi premize privind reforma sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare

Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică sunt principalele activităţi creatoare şi generatoare de progres economic şi social. Pentru fundamentarea unor strategii de dezvoltare prin ştiinţă şi tehnologie, în ţara nostră există preocupări privind studiul productivităţii şi competitivităţii internaţionale a României, care depind de rapida acumulare a cunoaşterii şi de difuzia efectivă a tehnologiilor noi şi a experienţei pozitive. Sunt cercetate strategiile de susţinere a investiţiilor de cercetare-dezvoltare, ca mijloace pentru asigurarea competitivităţii internaţionale şi a veniturilor mai mari, care reprezintă priorităţi ale multor politici naţionale. Popularitatea recentei răspândiri a teoriei comerţului neo-tehnologic şi perspectivele prezentate în studiile economice, atestă marele consens privind rolul de pivot al politicii ştiinţei şi tehnologiei, pentru succesul macroeconomic pe termen lung. Şi în România, încrederea, în politica pentru creşterea investiţiilor naţionale în ştiinţă şi tehnologie, se poate baza pe admiterea existenţei unui lanţ cauzal ce cuprinde transformarea investiţiilor din cercetare - dezvoltare în producţie de tehnologii utile, urmată de inovarea din producţie, care conduce la creşterea productivităţii sectoriale, a competitivităţii internaţionale şi a performanţei comerciale. Între multiplele dezechilibre ale economiei româneşti şi ale societăţii, în ansamblul ei, amplificate de procesul tranziţiei, care sunt studiate, se află şi dezechilibrul sistemului naţional de Cercetare – Dezvoltare – Inovare(CDI). Tranziţia românească este influenţată de o serie de cauze interne, dar şi de globalizarea economiei cuplată cu o globalizare a tranziţiei. Evoluţiile recente şi perspectivele dezvoltării ţărilor, din Uniunea Europeană, prin Ştiinţă şi Tehnologie şi prin adaptarea la fenomenul globalizării, determină o nouă atitudine a României, în ceea ce priveşte eficacitatea tranziţiei şi competitivitatea sa, în contextul integrării europene. La optisprezece ani de la începerea tranziţiei către capitalismul democratic şi în România se poate constata că problemele acestui proces complex s-au amplificat şi au devenit mai greu de rezolvat, crizele adâncindu-se, iar inadecvările s-au multiplicat. În acest sens, Joseph Stiglitz (fostul Economist şef al Băncii Mondiale) remarca faptul că “experienţele ţărilor, în procesul tranziţiei, reprezintă cele mai importante experimente economice şi sociale, dintre cele care s-au realizat vreodată, iar acestea ar trebui să constituie o oportunitate de studiu pentru cercetători, pentru a înţelege reforma şi a adânci cunoaşterea economică, în beneficiul atâtor ţări care aşteaptă, încă, beneficiul dezvoltării” (Joseph E. Stiglitz, Whither Reform ? Ten Years of Transition, World Bank, Annual Conference on Development Economics, Washington, April 1999). Una din marile probleme ale înţelegerii procesului de tranziţie este cea a definirii rolului Ştiinţei în acest proces, problemă, de altfel, identificată şi de Joseph E. Stiglitz, care îşi arăta îngrijorarea faţă de scăderea bugetului destinat cercetării şi considera cercetarea ca fiind principalul suport al tranziţiei şi al luptei împotriva sărăciei. Articolele de specialitate, apărute în publicaţiile internaţionale de profil, arată că productivitatea şi competitivitatea internaţională a unei ţări depind de rapida acumulare a cunoaşterii şi de transferul efectiv al tehnologiilor şi a experienţei pozitive. Studiile apărute constată cã nu există o relaţie explicită între cheltuielile de CDI şi variaţia exporturilor, respectiv variaţia PIB – ului. Totuşi, s-au observat două fenomene interesante. Multe dintre ţările puternic industrializate (SUA, Anglia, Franţa, Elveţia şi Belgia) au avut căderi mari ale exporturilor, în pofida investiţiilor mari în CDI. În schimb, trei dintre cele mai dinamice ţări din Asia de Est (Singapore, Coreea de Sud şi Japonia) au avut câştiguri imense prin export, în urma investiţiilor efectuate în CDI. Deşi, este greu de generalizat această observaţie, ea, totuşi, sugerează evidentele influenţe ale CDI şi ale transferului de înaltă tehnologie asupra creşterii exporturilor. Majoritatea intervenţiilor guvernamentale, în zona tehnologiei, au fost direcţionate către corectarea căderilor de piaţă, sau a tendinţei sectorului privat de a subfinanţa dezvoltarea tehnologică. În interesul maximizării beneficiilor publice, politicile ştiinţei şi tehnologiei au fost orientate spre stimularea şi susţinerea cheltuielilor de CDI ale industriei, prin instrumente fiscale, cum sunt subvenţiile şi facilităţile de impozitare a veniturilor. În schimb, conceptul SNI (Sistem Naţional Inovativ) al UE direcţionează decizia politică către gestionarea posibilelor căderi de sistem, care ar putea impieta performanţa inovativă a industriei. Lipsa interacţiunilor dintre actorii sistemului, discordanţele dintre cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicativă, proasta funcţionare a organizaţiilor de transfer tehnologic, deficienţele de informare şi de absorbţie a rezultatelor cercetării pot conduce la o scădere a performanţei inovative a unei ţări. Din perspectiva conceptului SNI, noi tipuri de politici sunt necesare prevenirii şi / sau corectării căderilor sistemice, în mod special, direcţionării către dezvoltarea reţelelor şi îmbunătăţirea capacităţii de absorbţie a firmelor.

2. STRATEGIA PRIVIND REFORMA CDI ÎN PERIOADA 2007 – 2013

2.1. VIZIUNEA STRATEGICǍ.

2.1.1. Declaraţia de viziune.

Ştiinţa este forţa motrice a creşterii economice, a ridicării standardului de viaţă şi a bunăstării sociale. Descoperirile ştiinţifice creează un flux nesfărşit de noi produse comerciale, noi tehnologii medicale şi noi surse de energie, care sunt în beneficiul tuturor oamenilor. Ştiinţa asigură dezvoltarea economico-socială durabila a economiei naţionale, prin asigurarea accesului la performanţă tehnologică, prin dezvoltarea mediului inovativ, introducerea sistemelor de calitate totală şi dezvoltarea resurselor umane.


2.1.2. Misiunea sistemului CDI.

Misiunea sistemului CDI este dezvoltarea performanţei tehnologice a agenţilor economici, a transferului de cunoaştere şi a managementului calităţii pentru creşterea competitivităţii instituţiilor şi întreprinderilor din economia naţională.

2.1.3. Obiectivele pe termen lung.

Obiectivele sistemului CDI pe termen lung sunt:
a) Creşterea potenţialului de diseminare a informaţiilor din ştiinţă şi tehnologie.
b) Dezvoltarea parteneriatului tehnologic.
c) Creşterea gradului de documentare tehnologică.
d) Creşterea potenţialului de absorbţie tehnologică al agenţilor economici.
e) Formarea / perfecţionarea resurselor umane inovative.
f) Creşterea numărului de IMM – uri care aplică tehnologii noi.
g) Introducerea managementului calităţii totale.
h) Dezvoltarea reţelelor şi platformelor tehnologice inovative.
i) Introducerea principiilor inovării şi transferului tehnologic în educaţie.
j) Creşterea gradului de informare a publicului în domeniile ştiinţei şi tehnologiei.

2.2. SCOP ŞI OBIECTIVE.

Scopul dezvoltării sistemului CDI este oferirea de facilităţi şi servicii informaţionale şi tehnologice către întreprinderile de profil, pentru creşterea competitivităţii şi dezvoltării economice durabile.
Obiectivele specifice ale dezvoltării sistemului CDI sunt:

a) Perfecţionarea structurii organizatorice prin orientarea activităţii către serviciile de CDI şi de transfer tehnologic care au cerere pe piaţă.
b) Valorificarea eficientă a resurselor umane.
c) Consolidarea patrimonială a sistemului CDI.
d) Diversificarea surselor de finanţare.
e) Perfecţionarea managementului sistemului CDI.
f) Perfecţionarea marketing – ului sistemului CDI.

2.3. SITUAŢIA ACTUALǍ.

În prezent, în România, există prioritar trei sisteme de cercetare – dezvoltare – inovare :
- sistemul academic (Academia Română şi academiile de ramură) ;
- sistemul institutelor publice (aflate în subordinea / coordonarea ministerelor) ;
- sistemul universitar.
De asemenea, în actualul sistem naţional de CDI mai există următoarele structuri de cercetare – dezvoltare – inovare :
- societăţi comerciale cu capital de stat, provenite din foste institute de ramură ;
- societăţi comerciale cu capital privat ;
- fundaţii şi asociaţii private.
Sistemul de cercetare – dezvoltare – inovare (CDI) existent în România, nu este în măsură să asigure promovarea dezvoltării industriale, datorită unor slăbiciuni ale acestuia, printre care cele mai importante sunt:
- cheltuieli CDI extrem de mici, în comparaţie cu ţările industrializate;
- absenţa totală sau aproape totală a cercetării – dezvoltării în sectorul întreprinderilor, care este, în fond, principalul factor de inovare;
- fragmentarea CDI din sectorul public şi insuficienta orientare a acesteia spre nevoile sectorului industrial;
- slăbiciunea institutelor CDI finanţate din fonduri publice;
- prioritate excesivă acordată, de unele din aceste institute, cercetării fundamentale, în detrimentul cercetării aplicative, fragmentarea cercetării ştiinţifice, cu efect în structurarea unor mijloace nespecifice de finanţare a universităţilor şi sectoarelor academice;
- atitudinea şi mentalitatea cercetătorilor din aceste institute, care sunt preocupaţi mai mult de perspectivele de carieră, decât de nevoile industriei naţionale;
- lipsa stimulentelor adecvate în favoarea CDI;
- gestionarea defectuoasă a fondurilor de cercetare (manifestări ştiinţifice, expoziţionale etc.);
- valorificarea superficială a rezultatelor CDI;
- dotarea precară a activităţii CDI;
- lipsa unei analize periodice a corelaţiei reale între necesităţile societăţii româneşti şi programele prioritare ca direcţie de cercetare în cadrul PNCDI, astfel încât să se asigure o creştere a ponderii proiectelor prioritare, ce se vor adjudeca prin licitaţie publică şi în special al celor de interes comunitar (ex. apa potabilă, apa uzată, gestionarea deşeurilor, poluarea aerului şi solului, energia, sănătatea);
- descurajarea activităţilor de inventică prin aplicarea unor taxe exagerate în raport cu venitul inventatorilor;
- criterii de evaluare la licitaţia de proiecte de excelenţă în neconcordanţă cu scopul propus şi cu opţiunile asociaţiilor profesionale de ramură.
Pe de altă parte, în România mai există, încă, o bază tehnico – materială de CDI, creată anterior revoluţiei anticomuniste, dar şi o industrie a inovării. Cu toate acestea, procesul inovativ a fost mult frânat, prin dispariţia treptată a protagoniştilor umani şi instituţionali, precum şi prin micşorarea investiţiilor şi cheltuielilor din CDI.

2.4. POLITICA ŞTIINŢEI DIN ROMÂNIA.

Misiunea de a elabora, aplica, monitoriza şi evalua politicile în domeniile cercetării-dezvoltării şi inovării este îndeplinitã de Ministerul Educaţiei şi Cercetării – Autoritatea de Stat pentru Cercetare Ştiinţifică, ca organism al administraţiei publice centrale pentru domeniul de cercetare-dezvoltare. Atribuţiile Autorităţii de Stat pentru Cercetare Ştiinţifică, ca autoritate de stat pentru domeniul cercetării-dezvoltării, constau în:
a) elaborarea şi actualizarea Strategiei naţionale;
b) asigurarea cadrului instituţional pentru aplicarea Strategiei naţionale;
c) coordonarea la nivel naţional a politicilor guvernamentale;
d) stimularea, susţinerea, dezvoltarea şi monitorizarea activităţii de cercetare-dezvoltare.
Pentru fundamentarea acestor politici, Ministerul Educaţiei şi Cercetării poate face apel la studii si cercetãri de specialitate privind politica stiintei si strategia dezvoltãrii. Ca o primă etapă în procesul de elaborare a strategiei naţionale în domeniul CDI pe perioada 2007-2013 şi definire a instrumentelor de implementare şi evaluare a acestei strategii, Ministerul Educaţiei şi Cercetării - Autoritatea de Stat pentru Cercetare Ştiinţifică, a realizat printr-un contract de cercetare din planul sectorial pe 2004, proiectul „Metodologie şi proceduri pentru definirea obiectivelor şi priorităţilor strategice ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice naţionale pe perioada 2007-2013”. Ulterior, Autoritatea de Stat pentru Cercetare Ştiinţifică a elaborat Strategia Natonala de Cercetare, Dezvoltare si Inovare pentru perioada 2007-2013, care a fost aprobată prin Hotararea Guvernului nr.217 din 28.02.2007.

2.5. OPŢIUNI POSIBILE.

2.5.1. Politica tehnologică naţională

Experienţa arată că modelele socio-culturale ale dezvoltării nu pot fi copiate de la o ţară la alta. Pentru a se înscrie într-o traiectorie ascendentă, fiecare ţară trebuie să-şi elaboreze un model, prin care să valorifice tradiţiile şi resursele de creativitate ale fiecărui popor. Elaborarea strategiilor noastre nu poate fi realizată prin copierea altor modele, oricât de viabile s-au dovedit ele în ţara respectivă, ci prin efortul de a găsi acele forţe creative şi perene ale României zilelor noastre, în scopul promovării unei politici tehnologice naţionale. Elaborarea unei politici tehnologice naţionale este necesară pe seama următoarelor cerinţe:
- eradicarea sistemului de coexistenţă a tehnologiilor de vârste diferite;
- acordarea transferului de tehnologie cu lista de „produse admise” de Uniunea Europeană;
- redistribuirea activităţilor industriale;
- creşterea randamentelor industriale şi a calităţii produselor;
- stimularea investiţiilor străine în activităţi ce utilizează tehnologii de vârf;
- iniţierea şi dezvoltarea de nuclee şi centre de activităţi inovativ-antreprenoriale, ce utilizează capital intelectual şi financiar românesc sau mixt;
- asigurarea unui management strategic al pachetului de tehnologii ce se utilizează în redresarea industrială a României, în scopul diminuării importului şi creşterii exportului;
Un mediu favorabil pentru aplicarea creativă a tehnologiilor influenţează pozitiv creşterea economică, securitatea naţională şi stabilitatea socială. De aceea, este necesar ca politica tehnologică să fie conectată cu politicile ştiinţei, inovării şi educaţiei, dar şi cu politica economică, care include politicile industriale şi agrare, cât şi dezvoltarea infrastructurii.
Scopul fundamental al politicii tehnologice naţionale ar putea fi implementarea rapidă a noilor concepte tehnologice şi stimularea iniţiativelor organizaţionale referitoare la producţia materială, operaţii şi servicii. Acest scop s-ar putea îndeplini prin stimularea şi promovarea atitudinilor favorabile tehnologiilor noi în comunitate şi printre entităţile economice.
Obiectivele şi sarcinile politicii tehnologice naţionale ar putea fi:
a) Pe termen scurt (6 – 8 luni):
- corectarea sistemului fiscal şi de taxe, precum şi a politicii de credite şi subvenţii destinate activităţilor tehnologice inovative din economie;
- optimizarea condiţiilor legale pentru înfiinţarea de noi forme organizaţionale (în cercetare, producţie, servicii), pentru facilitarea şi creşterea vitezei de reacţie la introducerea tehnologiilor noi;
- dezvoltarea sistemelor de reţele informatizate pentru achiziţia, procesarea şi accesarea datelor, în scopul amplificării sistemelor suport ale deciziei, incluzând un sistem pentru consultanţă tehnologică şi de marketing în folosul întreprinderilor;
- creşterea motivaţiei financiare a elaboratorilor şi aplicatorilor de tehnologii noi;
- reforma sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare;
- sprijinirea şi dezvoltarea organizaţiilor independente (neguvernamentale) de transfer tehnologic;
b) Pe termen mediu(4-6 ani):
- amplificarea cercetării tehnologice inventive de performanţă, prin creşterea sistematică a fondurilor publice alocate pentru cercetare-dezvoltare;
- dezvoltarea domeniilor de cercetare tehnologică inovativă, ale căror rezultate aduc profit în economie;
- dezvoltarea sectoarelor industriale care sunt semnificative pentru activităţile inovative din economie, în mod deosebit, în domeniul dezvoltării industriilor „high-tech”;
- restructurarea şi privatizarea entităţilor economice corelată cu includerea institutelor de cercetare tehnologică de profil în structura marilor agenţi economici de producţie sau a universităţilor tehnice;
- dezvoltarea atitudinilor favorabile procesului de inovare în comunitate, prin utilizarea sistemului educaţional la fiecare nivel. Programele educaţionale vor cuprinde elemente de asigurare a elevilor şi studenţilor pentru asimilarea cunoaşterii aplicabile în domeniul ştiinţelor exacte şi tehnice;
- dezvoltarea infrastructurilor şi a instituţiilor care sprijină activităţile tehnologice inovative şi conexiunile dintre sectorul de cercetare-dezvoltare şi economie;
- dezvoltarea comerţului cu rezultatele cercetării ştiinţifice şi acordarea sprijinului pentru înfiinţarea şi dezvoltarea organizaţiilor de transfer tehnologic;
- dezvoltarea relaţiilor de cooperare ştiinţifică şi tehnologică cu străinătatea şi crearea condiţiilor optime (politice, juridice şi economice) favorabile investiţiilor cu capital străin şi importurilor / exporturilor de tehnologii.
Pentru realizarea acestor obiective şi sarcini, se pot utiliza instrumente manageriale şi fiscale, precum şi alte instrumente care să asigure eficienţa practică a politicii tehnologice prefigurate.
În ceea ce priveşte instrumentele manageriale, este important să se creeze mecanismul de stimulare a formării de structuri manageriale de grup şi de gestionare profesioniste, care să preia conducerea unităţilor cu capital majoritar de stat, până la încheierea procesului de privatizare din industrie, cercetare, agricultură. În ceea ce priveşte instrumentele fiscale, acestea ar putea fi:
- perfecţionarea sistemului prin care cheltuielile pentru asigurarea performanţei tehnologice să fie incluse în costurile beneficiilor obţinute;
- deducerea totală, din beneficiul ce face subiectul impozitării, a cheltuielilor pentru investiţii de
capital în implementarea tehnologiilor noi, într-o perioadă mai mare de un an fiscal;
- scutire de impozit pentru persoanele fizice şi juridice creatoare de noi tehnologii şi,l mai ales, de invenţii;
- corelarea, pe domenii tehnologice, a regimului de texe4 şi de scutiri de impozit pentru stimularea exportului de produse competitive.
Alte stimulente ar putea fi:
- asigurarea de garanţii entităţilor economice care contractează credite, pe termen mediu sau lung, cu bănci autoht6one, cu condiţii prefertenţiale, dacă aceste credite urmează a se folosi la implenetarea tehnologiilor noi, mai ales la acelea rezultate din activitatea de cercetare-dezvoltare naţională;
- introducerea de noi reguli juridice şi instituţionale pentru stimularea aplicaţiilor productive bazate pe tehnologii noi, prin dezvoltarea fondurilor de capital de risc şi prin abilitarea băncilor comerciale pentru acordarea creditelor pe baza unui plan de afaceri sau garanţii morale şi nu numai pe baza garanţiilor materiale;
- asigurarea investiţiilor împotriva riscului în legătură cu implementarea noilor tehnologii;
- coordonarea politicii de acordare de licenţe cu politica ştiinţifică şi tehnologică, în domeniile economiei în care restructurarea şi dezvoltarea tehnologică sunt sprijinite cu mijloace bugetare;
- stimularea inventivităţii şi mărirea protecţiei inventatorilor, invenţiilor şi a legislaţiei muncii;
- dezvoltarea sistemului de cofinanţare din fonduri bugetare la implementarea noilor tehnologii selecţionate şi care au fost realizate cu participarea sistemului naţional de cercetare – dezvoltare;
- sprijinirea dezvoltării organizaţiilor neguvernamentale cu profil de inovare şi acordarea de subvenţii pentru proiecte tehnologice inovative.
În acord cu o asemenea politică tehnologică naţională, se impun de urgenţă măsuri de restructurare a sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare, cum ar fi:
- realizarea în cadrul Autorităţii Naţionale de Cercetare Ştiinţifică a unei baze de date, cu acces liber, care să cuprindă toate abordările tematice de cercetare pe domenii, efectuate de entităţile de cercetare – dezvoltare pe ultimii 20 de ani;
- analizarea periodică a corelaţiei reale dintre necesităţile societăţii româneşti şi obiectivele programelor prioritare de cercetare din cadrul PNCDI;
- creşterea ponderii proiectelor adjudecate prin licitaţie publică în realizarea obiectivelor de interes comunitar;
- simplificarea metodologiei de participare la competiţia de proiecte, evaluarea urmând a fi efectuată pe baza ofertei ştiinţifice şi a planului de afaceri;
- formarea de colective independente multidisciplinare pentru evaluarea propunerilor de proiecte;
- eliminarea corupţiei din sistemul competiţiei publice de proiecte;
- restructurarea şi mărirea bugetului alocat cercetării, în scopul optimizării calităţii finanţării şi al simplificării operaţiunilor de decontare;
- inventarierea riguroasă a aparatelor şi dotărilor achiziţionate de entităţile de CDI, pentru transformarea acestora în baze cu utilizastori multipli;
- perfecţionarea sistemului de comunicare – diseminare a rezultatelor cercetării, prin amplificarea subvenţiei pentru publicaţii ştiinţifice şi editarea unui anuar al rezultatelor cercetării ştiinţifice din România;
- oprirea fluxului de migrare – emigrare a specialiştilor din cercetare, resuscitarea motivaţiei muncii, inventivităţii şi a carierei.

2. 5.2. Reforma sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare.

Pentru a schimba starea existentă de fapt, este necesar a se cataliza structurarea unor noi relaţii şi mecanisme ale comunităţii ştiinţifice, societăţii civile şi ale cooperării internaţionale pentru promovarea inovării şi stimularea excelenţei, pe baza unei reforme reale şi eficiente a sistemului CDI.

2.5.2.1. Principiile generale ale reformei sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare:

I. Actualul sistem de CDI s-a dezvoltat, treptat, după anul 1948, în contextul unei economii planificate. Acest sistem este rigid, anacronic şi incompatibil cu economia de piaţă şi cu globalizarea economică.
II. Misiunea principală a activităţii CDI este să abordeze probleme importante ale tranziţiei şi dezvoltării economico – sociale. În general, proiectele CDI trebuie realizate în concordanţă cu proiectele impuse de nevoile pieţei şi societăţii dictate fiind de agenţii economici..
III. Reforma CDI trebuie realizată în scopul facilitării dezvoltării acestei activităţi, mai ales prin stimularea mecanismelor concurenţiale.
IV Transferul tehnologiilor străine, din ţările avansate, trebuie combinat cu transferul rezultatelor CDI din România.
V. Invenţiilor naţionale trebuie să li se asigure prioritate, astfel, încât rezultatele CDI să se transforme în capacităţi de producţie, iar România să poată deveni exportator de tehnologii şi produse.
VI. Trebuie structurat un echilibru între realizarea obiectivelor pe termen scurt şi a celor pe termen lung, respectiv între dezvoltarea tehnologică, cercetarea aplicativă şi cercetarea fundamentală.
VII. Resursele limitate ale CDI trebuie astfel administrate, încât să fie orientate pe priorităţi şi subiecte majore. Acestea trebuie concentrate către probleme cheie de interes naţional şi susţinute de asociaţiile profesionale de ramură care sunt apolitice.
VIII. Democraţia academică şi cariera ştiinţifică vor fi încurajate şi dezvoltate.
IX. Va fi adoptat un program special de “Brain – regaining”, prin care să crească rolul social al cercetătorului ştiinţific.
X. Activităţile CDI trebuie combinate cu popularizarea cunoaşterii ştiinţifice şi tehnologice, iar conexiunile dintre cercetarea ştiinţifică şi educaţie trebuie consolidate.

2.5.2.2. Scopul şi obiectivele reformei sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare

Scopul reformei sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare este acela de a restructura conexiunile dintre ştiinţă, tehnologie, economie şi societatea civilă, astfel, încât să fie lăsată piaţa să decidă distribuţia primară a resurselor CDI şi de a accelera comercializarea rezultatelor ştiinţifice şi tehnologice.
Obiectivele reformei sistemului naţional de CDI sunt:
I. Schimbarea structurii organizaţionale a sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare.
II. Trecerea tematicii de CDI de la modelul tradiţional (defectuos) la modelul emergent, care face apel la transdisciplinaritate şi relevanţă strategică.
III. Multiplicarea resurselor de finanţare a CDI şi perfecţionarea sistemului de finanţare.
IV. Schimbarea sistemului de management al unităţilor de CDI.
V. Stimularea formării şi funcţionării organizaţiilor noi de cercetare (cu capital public sau privat).
VI. Schimbarea sistemului de evaluare a rezultatelor cercetării.
VII. Perfecţionarea sistemului de comunicare şi diseminare a rezultatelor cercetării.
VIII. Oprirea fluxului de migrare / emigrare a specialiştilor din CDI

I. Schimbarea structurii organizaţionale a sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare.

Schimbarea structurii organizaţionale a sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare trebuie să se bazează pe o viziune structurală care simplifică componentele sistemului, le corelează în mod eficient şi asigură cheltuieli diminuate.
.......................................................................................................................................

II. Trecerea tematicii de CDI de la modelul tradiţional (defectuos) la modelul emergent, care face apel la transdisciplinaritate şi relevanţă strategică.

Agenda intelectuală a tematicii de cercetare se va realiza într-un context transdisciplinar şi va fi dirijată de relevanţa strategică. Prin tematica de cercetare se vor promova ştiinţa şi cercetarea – dezvoltarea asociate cu inovarea, transferul tehnologic şi cu serviciile ştiinţifice, se va realiza asigurarea cunoaşterii ştiinţifice şi tehnologice, precum şi a calificării care vor susţine dezvoltarea prosperă prin tehnologie, protecţia mediului şi bunăstarea ţării şi a populaţiei.

III. Multiplicarea resurselor de finanţare a CDI şi perfecţionarea sistemului de finanţare.

Resursele de finanţare publică a CDI se constituie în Fondul Public pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Inovare şi provin din:
- Bugetul României.
- Taxă de 1 % din venit aplicată agenţilor economici, concomitent cu accesul gratuit la promovarea rezultatelor cercetării în domeniul specific al activităţii desfăşurate. Sumă ce se virează în contul Fundaţiei Naţionale.
- Subvenţii interne şi externe.
- Credite internaţionale.
Sistemul de finanţare a proiectelor de CDI este în regim de co-finanţare şi de competiţie

IV. Schimbarea sistemului de management al unităţilor de CDI

Managerul este persoana care, în virtutea sarcinilor, responsabilităţilor şi competenţelor, exercită procese de management, deci adoptă decizii şi iniţiază comportamentul decizional şi acţional al altor persoane. În vederea perfecţionării manageriale a unităţilor de CDI, se va generaliza instituţia „managerului”, pe bază de competiţie reală, adică pe fundamentul concursului şi contractului de management.

V. Stimularea formării şi funcţionării organizaţiilor noi de cercetare (cu capital public sau privat).

Institutele cu profil similar vor fuziona între ele şi cu catedrele universitare corespondente, formând noi organizaţii de CDI, creându-se astfel puternice centre de cercetare universitară. Prin lege se va reglementa privatizarea unităţilor de CDI, prin participarea cercetătorilor ca asociaţi, cu drept de preemţiune. Se va reglementa, în mod unitar, cadrul legal de înfiinţare, organizare şi funcţionare a organizaţiilor de CDI, pornind de la considerentul că activitatea lor este strategică. De asemenea, se va perfecţiona cadrul legal al activităţii organizaţiilor de transfer tehnologic.

VI. Schimbarea sistemului de evaluare a rezultatelor cercetării. de evaluare competiţională şi monitorizare

Introducerea sistemului de evaluare şi monitorizare prin inteligenţă artificială constatându-se că sunt promovări de proiecte cu stadii tehnice depăşite şi o serie de reciprocităţi între evaluatori şi influenţe dictate de implicarea politică.
Totodată la evaluarea rezultatelor cercetării se va evidenţia:
a) programul cercetării realizat în concordanţă cu rezultatele anterioare atât în plan naţional cât şi internaţional;
b) finalizarea lucrării cu un studiu de piaţă.
La evaluarea rezultatelor cercetării se va asigura:
- introducerea criteriilor de relevanţă strategică, eficienţă şi de superioritate a efectelor;
- despărţirea şi secretizarea activităţilor evaluatorilor faţă de cei evaluaţi pe perioada de evaluare şi publicarea acestora;
- remunerarea optimă a evaluatorilor, cu scopul combaterii fenomenelor de corupţie.

VII. Perfecţionarea sistemului de comunicare şi diseminare a rezultatelor cercetării.

Pentru perfecţionarea sistemului de comunicare a rezultatelor cercetării, se vor asigura:
- continuarea şi amplificarea subvenţiei publice alocate publicaţiilor ştiinţifice;
- înfiinţarea Registrului Naţional al Rezultatelor Cercetării Ştiinţifice, care va monitoriza rezultatele cercetării finanţate din fonduri publice şi va edita „Catalogul Anual cu Rezultatele Cercetării Ştiinţifice din România”;
- co-finanţarea transferului tehnologic şi parteneriatelor prin sistemul fondurilor capitalurilor de risc.;
- crearea de site-uri ce cuprind realizările ultimilor zece ani;
- promovarea situ-rilor de transfer tehnologic prin inteligenţă artificială.

VIII. Oprirea fluxului de migrare / emigrare a specialiştilor din CDI.

Pentru a opri fluxul de migrare / emigrare a specialiştilor din CDI, se vor asigura:
- eliminarea fenomenului de politizare a structurilor de CDI şi a corupţiei;
- adoptarea unui nou statut al cercetătorului;
- resuscitarea motivaţiei muncii, inventivităţii şi a carierei;
- acordarea unui spor de fidelitate cercetătorilor, care va fi echivalent cu un salariu mediu pe economie.

2.5.3. Obiective strategice ale reformării sistemului CDI şi măsuri de implementare.

Procesul de integrare în Uniunea Europeană, impune ca obiectiv major pentru România creşterea contribuţiei sistemului CDI dezvoltarea unui mediu economic dinamic şi competitiv, capabil sa asimileze şi sa dezvolte domenii de înaltă tehnologie şi să răspundă cerinţelor strategice de dezvoltare pe termen lung prin ştiinţă şi tehnologie, în contextul evoluţiei la nivel global spre o economie bazată pe cunoaştere. România trebuie sa-şi întărească capacitatea de a creşte competitivitatea întregului sistem de Cercetare şi Dezvoltare şi Inovare, incluzând componentele sectorului public şi privat, care trebuie să asigure resursele şi infrastructura necesară asigurării unei creşteri susţinute a competitivităţii economice. Obiectivele strategice ale reformării sistemului CDI şi măsurile de implementare sunt:

O. 1 - Corectarea decalajelor tehnologice şi răspândirea rapidă a tehnologiilor avansate în toate sectoarele economice şi implementarea unor modele de dezvoltare tehnologică susţinută la nivel sectorial.
Măsuri specifice:
- elaborarea de strategii de dezvoltare tehnologică la nivel sectorial, cu obiective pe termen lung şi mediu;
- sprijin direct acordat întreprinderilor pentru investiţii în vederea achiziţionării, transferului şi adaptării tehnologiilor avansate,pentru a se asigura :
▪ un grad mare de eficienţă a energiei şi integrare ecologică în sectoarele economice;
▪ dezvoltarea unor sectoare de înaltă tehnologie ( telefonie mobilă, surse alternative de energie, sănătate, securitate, energie nucleară, ş.a.m.d.);
- sprijin direct acordat întreprinderilor pentru servicii tehnice necesare fazelor premergătoare investiţiei: identificarea soluţiilor tehnice potrivite, planificarea unor schimbări / adaptări tehnologice necesare, ş.a.m.d.
- sprijin pentru răspândirea pe scară largă a tehnologiilor informaţionale de mare performanţă în toate sectoarele economice prin dezvoltarea unor medii informaţionale integrate pentru operaţii şi tranzacţii economice eficiente, la nivel sectorial, regional şi naţional.
O. 2 - Corectarea decalajelor competitivităţii prin creşterea capacităţii întreprinderilor de a face faţă ritmului evoluţiei şi competiţiei tehnologice la nivel european şi internaţional.
Măsuri specifice:
- sprijin acordat campaniilor sistematice de promovare a culturii inovării şi transferului tehnologic;
- sprijin direct acordat întreprinderilor pentru introducerea şi aplicarea unor practici manageriale bune pentru activităţi de dezvoltare şi inovare tehnologică,incluzând:
▪ propriile politici şi planuri strategice pentru procesul de dezvoltarea şi inovare tehnologică pe termen lung, în funcţie de tendinţele şi evoluţia pieţei şi a competitorilor;
▪ propriile programe şi proiecte pentru dezvoltare şi inovare tehnologică, incluzând prevederile din bugetele întreprinderilor;
- sprijin pentru dezvoltarea unei reţele structurate a furnizorilor naţionali şi regionali (infrastructură şi servicii) specializate în:
▪ servicii de transfer tehnologic şi inovare;
▪ servicii pentru competitivitate, incluzând aplicarea şi dezvoltarea unor practici manageriale performante (centre pentru competitivitate);
- sprijin pentru crearea şi dezvoltarea firmelor inovatoare, mai ales în domeniile high-tech:
▪ dezvoltarea infrastructurilor şi spaţiilor dedicate (incubatoare, parcuri S&T);
▪ stimularea investiţiilor publice şi private în firmele inovatoare prin crearea unui Fond Naţional de capital de risc, bazat pe surse publice şi private).
O. 3 – Creşterea exporturilor cu valoare adăugată mare prin dezvoltarea activităţilor de cercetare şi inovare în întreprinderi, în special în domeniile high- tech.
Măsuri specifice:
- încurajarea unei participări sporite a întreprinderilor în programele cercetare - dezvoltare şi inovare finanţate public;
- sprijin direct acordat întreprinderilor pentru dezvoltarea capacităţii de cercetare internă prin angajarea de personal specializat, crearea departamentelor de cercetare şi dezvoltare, dezvoltarea laboratoarelor specializate;
- mecanisme de sprijin pentru stimularea activităţilor de cercetare şi dezvoltare în întreprinderi, incluzând stimulente fiscale şi financiare şi instrumente de ajutor din partea statului;
O. 4 - Promovarea unor grupuri tehnologice viabile, capabile sa devină competitive pe piaţa globală.
Măsuri specifice:
- sprijin pentru formarea şi dezvoltarea reţelelor / grupurilor tehnologice, incluzând companiile, instituţiile şi universităţile cu programe de cercetare şi dezvoltare, cu profil tehnologic similar, mai ales la nivel regional;
- sprijin pentru dezvoltarea programelor tehnologice strategice, lansate de companii mari sau de asociaţii industriale,mai ales în domeniile high-tech.
O. 5 – Crearea unui nou sistem naţional de protecţie şi promovare a proprietăţii intelectuale.
Măsuri specifice:
- revizuirea atribuţiunilor OSIM;
- constituirea unui forum public indepedent care să înregistreze gratuit invenţii şi soluţii protejând proprietatea intelectuală a autorului;
- stabilirea unor criterii scientometrice de ierarhie valorică a cercetărilor şi inventatorilor.

2.5.4. Introducerea principiilor deontologice ale inovării şi transferului tehnologic.

Societatea umană este compusă din comunităţi de fiinţe înzestrate cu libertăţi şi responsabilităţi individuale care conlucrează pentru evoluţia speciei umane şi tehnologiei. Veriga principala în acest proces evolutiv este diseminarea informaţiei. Informarea, în primul rând este comunicarea cu cetăţenii, care, ca plătitori de taxe şi ca electori, pun bazele bunăstării sociale. Lipsa de informare, hrăneşte teama colectivităţilor de nou, respingerea noului, generează anxietate si dramatizează riscul. Pentru a evita astfel de situaţii generate de lipsa de informare este necesară implicarea cetăţenilor în participarea la progresul dinamic al societăţii. Această participare trebuie gândită ca o voinţă de a conlucra pentru a face ca ştiinţa şi tehnologia să nu mai fie o sursă de teamă şi dependenţă ci o sursă de schimbare în bine, bunăstare şi încredere reciprocă. Codul Deontologic al Inovării şi Transferului Tehnologic stabileşte reguli de conduită pentru factorii implicaţi în procesul de diseminare a informaţiei şi de valorificare comercială a rezultatelor cercetării ştiinţifice şi inovative. Pentru domeniul inovării şi transferului tehnologic codul deontologic nu poate fi imaginat doar ca un set de reguli de conduită morală. În fapt moralitatea, fie că o privim ca având un scop universal, fie ca descinde dintr-o filozofie, religie sau o anumită civilizaţie, are drept ţel o anumită idee de bine către care oamenii tind să se îndrepte. Dar nu este suficient ca cercetătorul, inginerul sau tehnicianul să respecte valorile moralităţii comune sau moralitatea proprie în îndeplinirea sarcinilor sale personale. Transferul de tehnologii implică precauţii specifice şi comportarea profesională conştientă a factorilor implicaţi în ce priveşte consecinţele pe care neglijenţa, eroarea si abuzul le pot avea. Codul deontologic este inspirat de valori care aparţin domeniului eticii, scopul său fiind încurajarea oamenilor să folosească activ noile cunoştinţe şi descoperiri ale cercetării ştiinţifice şi tehnologice. Trebuie făcută o distincţie clară intre Codul Deontologic al Inovării şi Transferului Tehnologic şi legislaţia în vigoare din domeniu. Codul deontologic trebuie considerat ca un angajament colectiv al factorilor implicaţi în transferul de tehnologii şi din acest motiv el nu poate fi confundat cu ansamblul de date ştiinţifice, standarde şi specificaţii tehnice încorporate in norme şi standarde. El are un scop comun cu moralitatea şi legislaţia în vigoare : supravegherea, controlul si îndrumarea activităţii de inovare şi transfer tehnologic pentru promovarea dezvoltării durabile şi a protecţiei intereselor omului şi societăţii.
Elaboratorii si susţinătorii acestui cod deontologic propun următoarele reguli:
I
Sistemul CDI participă la capitalul social al firmei care valorifică invenţia, inventatorul având libertatea de a negocia numărul de acţiuni cu care participa la capitalul social al firmei şi îl sprijină pe inventator în vederea comercializării invenţiei, astfel, încât acesta să poată menţine controlul asupra utilizării ei in viitor.
II
Sistemul CDI îşi asumă ca obligaţie asigurarea unui mediu stimulativ pentru cercetare şi împărţirea beneficiilor noii cunoaşteri cu societatea în general. Aceasta asigură expertiza şi serviciile suport în stadiul incipient, cât şi lobby – ul pentru fonduri. Prezentarea publică a invenţiei este asigurată cu expertiza, suportul şi protecţia Sistemului CDI, astfel, încât să fie asistată dezvoltarea cercetării sau creaţiei.
III
Un obiectiv al unei universităţi, institut de cercetare – dezvoltare sau inventator este colectarea şi diseminarea cunoaşterii. Crearea unei invenţii şi punerea ei la dispoziţia publicului este cel mai desăvârşit mod pentru realizarea acestui obiectiv. Sistemul CDI acţionează, pentru protecţia numelui său şi a reputaţiei sale, prin înţelegeri comerciale legale, etice şi prin promovarea intereselor inventatorilor, cadrelor didactice şi cercetătorilor.
IV
Sistemul CDI este adept al principiului, potrivit căruia, participarea la beneficii trebuie să fie proporţională cu participarea la investiţii, dar lasă la latitudinea inventatorului posibilitatea de negociere a beneficiului. Sistemul CDI îşi asumă o cotă parte din beneficiul net rezultat din comercializarea proprietăţii intelectuale.
V
Procesul de preluare a unei invenţii pe piaţă, în general, cuprinde trei nivele ale activităţii: prezentarea invenţiei, parteneriatul cu Sistemul CDI şi comercializarea. Acest proces este dimensionat de Sistemul CDI pentru a satisface condiţiile specifice fiecărei invenţii şi nevoile unice ale fiecărui inventator.
VI
Sistemul CDI, colaborează cu inventatorii pentru a garanta că fiecare ofertă de tehnologie beneficiază de atenţia cuvenită şi este ajutată să-şi atingă potenţialul ei deplin. Contactarea Sistemului CDI poate avea loc atunci, când ceva nou a fost creat sau dezvoltat, ori când au fost obţinute rezultate neconvenţionale ale cercetării, care pot fi utilizate şi care au potenţial pentru comercializare. La această contactare, este asigurată confidenţialitatea invenţiei / proprietăţii intelectuale.
VII
După o analiză iniţială a invenţiei, o cercetare a stadiului existent al tehnicii şi o evaluare a tehnologiei, inventatorul poate decide dacă acesta doreşte parteneriatul cu Sistemul CDI în comercializarea tehnologiei. Parteneriatul poate avea mai multe forme, opţiunile fiind flexibile şi în corelaţie cu politica Sistemului CDI în domeniul proprietăţii intelectuale. Odată stabilit parteneriatul, inventatorul are deplin acces la resursele şi serviciile Sistemului CDI, pe întreg traseul de promovare a invenţiei, până la comercializarea sa.
VIII
Sistemul CDI are numeroase căi pe care le urmează pentru comercializarea unei invenţii, acestea fiind cuprinse între licenţierea neexclusivă şi formarea unei firme de start – up. Căile şi strategiile Sistemului CDI pentru comercializarea invenţiei se stabilesc în funcţie de următorii factori:
a) Stadiul de dezvoltare a invenţiei.
b) Stadiul cunoscut al tehnicii.
c) Numărul de pieţe pe care invenţia poate fi aplicată.
d) Aplicabilitatea invenţiei, astfel, încât aceasta să genereze un flux mai mare de produse.
e) Tipul protecţiei intelectuale potrivite invenţiei.
f) Scopurile şi interesele inventatorului cu privire la fondarea unei firme proprii.
În procesul de obţinere de brevetului de invenţie, în scopul comercializării,
cooperarea inventatorului este esenţială, care trebuie să asigure orice informaţie verbală sau scrisă necesară. Formarea parteneriatului dintre inventator şi Sistemul CDI poate fi începutul unei relaţii de durată şi, de aceea, este necesară reevaluarea periodică a acesteia, în scopul adaptării la noile circumstanţe apărute.
VIII
Proprietatea intelectuală se referă la orice produs al creaţiei intelectuale, ca o idee, invenţie, expresie, metodă de afaceri, proces tehnologic sau formulă chimică. Proprietatea intelectuală poate fi protejată, conform legislaţiei in vigoare, prin brevet de invenţie sau marcă de desen industrial pentru invenţii, ori prin Copy - right pentru software sau lucrări ştiinţifice.
IX
Sistemul CDI asigură suport financiar limitat pentru proiectele de transfer tehnologic în scopul creşterii competitivităţii, prin progres tehnic şi operaţional, la nivel regional şi naţional. Finanţarea acestor proiecte se realizează dintr–un Fondul Inovativ Antreprenorial, în baza unui Program de Asistenţă Inovativ Antreprenorială (PAIA). Acest Program este flexibil şi deschis, fiind orientat către asigurarea acelei finanţări care permite ca o tehnologie să fie mai competitivă.
X
Finanţarea maximă pe un proiect este de limitată la un plafon stabilit conform legislaţiei in vigoare, în condiţiile co - finanţării de către firma incubatoare a invenţiei. O firma poate beneficia de maximum 2 proiecte finanţate de Sistemul CDI într-un an fiscal. PAIA va finanţa costurile asociate taxelor de inginerie sau tehnice, bazei de cercetare şi deplasărilor. PAIA nu acoperă costurile privind dotările cu mijloace fixe (echipamente, utilaje etc.) şi costurile asociate training – ului.